În februarie 1922, în volumul Doctrinele Partidelor Politice, alături de alte studii dedicate marilor partide politice ale vremii, marele istoric își prezintă doctrina partidului său, Partidul Naţionalist-Democrat, înfiinţat în 1910, în România Mică, și rămas în activitate până în 1938. Precizând principiile de bază ale partidului său – naţionalismul democratic, necesitatea culturalizării naţiunii și sentimentul unităţii naţionale –, Nicolae Iorga face o istorie a naţionalismului la români. El consideră că, încă din zorii evului mediu, acesta a parcurs următoarele etape: faza primitivă (sec. IV-XVI), faza durabilă (sec. XVII), faza naţionalismului definitiv (sec. XVIII), faza naţionalismului matur modern (sec. XIX). În această schemă, argumentată cu detalii logice, este încadrat naţionalismul Școlii Ardelene și al predecesoarelor ei, în frunte cu Episcopul grecocatolic Ioan Inochentie Micu-Klein. Acest naţionalism, continuat în secolul XIX - începutul secolului XX, este etichetat ca unul petiţionar, bazat pe argumente ale dreptului istoric: memoriile lui Ioan Inochentie MicuKlein către Curtea imperială de la Viena și Sfântul Scaun, Supplex Libellus Valachorum (1792), Hotărârea de la Blaj din mai 1848, Pronuciamentul de la Blaj (mai 1868), Memorandumul (1892), Replica lui Aurel C. Popovici (1892). Prin comparaţie, cel din România Mică este considerat politic, împlinit prin realizări concrete prin propria forţă (1859, 1866, 1877/78, 1881). Până la urmă, aceste două căi de luptă pentru apărarea intereselor naţionale se vor uni în vâltoarea revoluţiei române din 1918-1919, ducând la formarea statului naţional unitar.