“Ei (românii – n.n.) poartă nume latin, vorbesc limba latină, pământul lor a păstrat nume latine şi sub acest aspect ei nu au meritat mai mult uitarea savanţilor şi publiciştilor...Nu ne este permis să ne îndoim că naţiunile pelasge formară poporul latin...Este incontestabil că pelasgii contribuiră la fondarea Romei. Pentru ce să ne mirăm atunci că pelasgii panonieni, pelasgii din Tesalia, din Macedonia, că pelasgii Daciei vorbiseră şi conversaseră dialectul lor naţional, pelasgicul vlah, care a purtat în Italia numele de latin”. (F. Colson, jurnalist şi om politic francez) Aflat în permanenţă în calea intereselor geopolitice ale mai marilor (ca număr de locuitori şi teritoriu nu şi ca valoare culturală) şi puternicilor vecini spaţiul românesc a fost întotdeauna un fruct dorit, de aceea a fost supus furturilor sub diferite forme. Ni s-a furat istoria. Ni s-a furat numele. Ni se mai fură încă limba. „Avem o istorie multimilenară cum n-o au multe neamuri” spunea cu mândrie N. Iorga. Aflată însă „în calea tuturor relelor” (vorba poetului!) România a tot risipit din bogăţia ei multimilenară astfel că cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi şi nicidecum multimilenara ei bogăţie culturală şi spirituală. Europenii par să uite de îndemnul marelui om politic şi jurnalist francez Jules Michelet „Popoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti…Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea. Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui Dumnezeu prin suferinţele ce le îndurau...Cum oare să numesc România? Opt milioane de oameni de aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea neobservată. De ce? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor, aflaţi în bătaia valurilor unei mări furioase…Popor născut pentru a suferi, natura l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie: răbdarea, supleţea, făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului… Românul păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină…”(Jules Michelet în 1853: Principatele dunărene) Dar probabil purtăm şi noi partea noastră de vină: prea nepăsători suntem cu minunatul tezaur cultural moştenit. Nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961î în Transilvania în s. Tărtăria de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăbliţele de la Tărtăria, datate 4700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc. Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea şi, însăşi, existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează istoria României? De ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Şi reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura multimilenară a României? În schimb propaganda maghiară din întreaga lume, bazându-se pe milioanele de dolari ale lui Soros, finanţează diverse edituri şi opinii. Canadianul de origine maghiară Delamaid Darrel răspândeşte falsul că la venirea hunilor aceste pământuri erau libere, iar istoricii noştri iau apă în gură. „În Elveţia am auzit de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!” remarcă cu amărăciune prof. dr. Maria-Luminiţa Rollé de la Universitatea din Edinburgh. „În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie a lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească” continuă profesoara. Este o tristă constatare. De aceea, ideea scoaterii de sub tipar a unei lucrări sintetizate cu caracter mai mult informativ, care să oglindească acest trecut glorios al Neamului, să scoată în prim plan unele furturi evidente ale istoriei Neamului sub diferite forme, este una binevenită. În special, în contextul nihilismului, de care dau dovadă mulţi conaţionali de-ai noştri în probleme identitare.