Ne-am obişnuit să ascultăm atâtea prostii solemne încât ne mirăm din ce în ce mai greu, dar începem să înţelegem că în afara lucrurilor pe care le iubim nu reprezentăm mare lucru. În lume se petrec zilnic multe acţiuni violente, cei tari îi sfidează pe cei slabi, iar credibilitatea celor, care împart dreptatea, se erodează din ce în ce mai mult în faţa celui care speră şi aşteaptă. Ai zice că Evanghelia n-a existat decât în inimile câtorva, în timp ce marea masă a oamenilor rămâne impermeabilă la adevărata bunătate, iar puterea este pretutindeni demonul în spatele căruia se află Dumnezeul răzbunător al lui Calvin. Deşi susţinea că mişcarea este în firea omului şi că liniştea desăvârşită seamănă cu moartea, Pascal era de părere că toate necazurile unui om pleacă din incapacitatea acestuia de a sta liniştit într-o încăpere. Dar, în mişcarea firească a omului, constatăm pe zi ce trece că Pascal este dominat de Machiavelli. Acest florentin a scris la 1515 o carte cu titlul "Principele", cu multă sinceritate (după opinia mea) - dar mai ales cu cinism (după părerea altora) - care revine mereu în actualitatea competiţiei planetare când scopul scuză de fiecare dată mijloacele. Conceptul vulgar de "machiavelism", pe care l-a fabricat istoria, este un paradox. Fiindcă nu se potriveşte nimănui mai puţin decât lui Machiavelli - acestui şoarece de birou dominat de grijile existenţei şi care, în ciuda excelenţei sale de a mânui pana, n-a fost niciodată un pervers al elogiului. Cred că în fiecare frază, menită să împrăştie tămâia obligatorie serviciului său, s-a scufundat într-o luciditate aridă. Iar, nenorocirea realistului din el n-a fost că n-ar fi vrut să mintă, ci că n-a putut şi a suferit de o obiectivitate apropiată de nebunie. El încerca să-şi vindece anturajul de lipsa de fantezie politică, împingându-le conştiinţa spre realitate. Dar mai mult decât toate, el era un bun tălmaci al momentelor tainice şi mute ale puterii, fiind un sfetnic într-ale virtuţii de a domni care a înţeles mereu că prezentul nu poate distruge nimic din memoria trecutului. Cei care au citit despre Machiavelli au înţeles că părerea lui despre lume se năştea dintr-o atmosferă disperată de îndoieli şi incertitudini... În cadrul oricărei societăţi puterea trebuie împărţită dacă se doreşte ca aspiraţiile umane să fie împlinite sistematic. Aceasta este misiunea politicii. Apoi, să nu uităm că între oameni apar diferenţe ce trebuiesc conciliate, dar când numărul persoanelor creşte, diferenţele cresc şi apare nevoia de arbitraj, iar politica serveşte această funcţie. Machiavelli a înțeles asta... Din alt punct de vedere, dacă acceptăm că politica este pragmatică înseamnă că ea nu poate fi mereu binevoitoare. In acest context ea devine şi o artă a compromisului, fiindcă într-o societate democratică, nimeni nu poate obţine ceea ce doreşte de unul singur, iar Machiavelli știa asta...Poate tulbur puţin apele. Dar, într-un sistem democratic nu se poate garanta prosperitatea, însă se oferă posibilitatea ca fiecare să decidă pentru el însuşi asupra căilor pe care le va alege pentru a-şi îndeplini aspiraţiile, ca şi dreptul de a-şi schimba direcţia la mijlocul drumului, iar Machiavelli a anticipat asta... Formula aceasta ar părea destul de barbară la prima vedere, dar ea reprezintă formularea unei atitudini obiective şi contemporane. Dar, mai există şi o altfel de contemporaneitate: una subiectivă, calitativă. Adică nu ne interesează decât faptele semnificative pentru noi. Ea este un fel de alegere, de selecţie personală din noianul de fapte şi semnificaţii. Unii cred că ciclul actual de civilizaţie se sfârşeşte, alţii cred că se apropie o nouă eră socială, iar alţii trăiesc în panică. Sigur, dacă nu suntem atenţi acum, mâine totul se poate schimba sau să se piardă. Există multă sărăcie, şcoala şi sănătatea se deteriorează, vârstnicii au probleme din ce în ce mai grele, iar tinerii sunt derutaţi. La noi şi aiurea. Tensiunile politice cresc şi diplomaţia este deseori învinsă de arme. Ştirile se vehiculează selectiv, iar manipularea serveşte unor interese geopolitice exacte, singurul lucru stabil fiind incertitudinea într-o lume a certitudinilor contrafăcute... Evident, există o memorie a trecutului, dar nu ştim spre ce ne îndreptăm, iar incertitudinile vor exista mereu alături de dorinţa de schimbare. În trecut, majoritatea oamenilor erau săraci, uniformizaţi, ignoraţi sau nefericiţi, dar se învăţaseră cu acest lucru şi-şi acceptau starea ca pe o decizie a destinului. Acum, oamenii vor să participe la deciziile care-i privesc şi apar opoziţii de interese sau elemente dezordonate, haotice, dar care aduc ceva pozitiv. De multe ori critica este o scânteie primejdioasă care poate duce la o explozie în pulberăria vanităţii. Istoria ne arată că astfel de explozii au afectat popoarele şi oamenii de seamă. Aşa ne-au părăsit Caragiale şi Gogu Constantinescu, critica l-a împins la sinucidere pe poetul englez Thomas Chatterton, iar pe remarcabilul Thomas Hardy l-a făcut să-şi abandoneze cariera de romancier etc, etc. Dacă nu recunoşti valoarea semenului tău, când aceasta este reală, va veni o vreme când te va măcina infernul clădit în tine însuţi. Există oameni obsedaţi de propria lor persoană şi de părerea pe care o au despre ei, încât nu riscă să-i aprecieze pe alţii pentru a fi siguri că tot ei sunt cei mai, cei mai, iar Machiavelli a observat asta... Apoi, la o anumită vârstă invidia devine nedisimulată, iar mulţi se miră că unii s-au schimbat "în ultima vreme". Dar, nu este aşa. Fiindcă oamenii nu se schimbă, ci devin din ce în ce mai mult aceiaşi, iar Machiavelli urmărindu-și stăpânii a înțeles asta înaintea lor... Dacă ne gândim la învăţătura creştină, ne dăm seama că iubirea, ca şi concept, este baza creştinismului. Dar acest reper este ratat. Fiindcă nimeni nu-şi iubeşte semenul ca pe el însuşi. Atunci când omul a înţeles asta a spus că "infernul... sunt ceilalţi". Fiindcă iubirea aproapelui face suportabilă chiar şi colectivitatea, iar în singurătatea sa Machiavelli știa acest lucru... Se ştie că în tinereţea sa Franklin a fost brutal, orgolios şi neîndemânatic, dar cumulînd o experienţă tristă în raporturile sociale s-a schimbat radical, ajungând un excelent ambasador al Statelor Unite la Paris. Întrebat despre secretul succesului său, Benjamin Franklin răspundea mereu: "Nu vreau să critic pe nimeni, vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine. Primul prost venit este în stare să critice, să condamne şi să plângă; este ceea ce altminteri fac toţi proştii". Sigmund Freud afirma că toate actele noastre sunt dictate de două elemente fundamentale: instinctul sexual şi dorinţa de "a fi mare", iar filosoful John Dewey subliniază că mobilul cel mai puternic al naturii umane este "dorinţa de a fi important", dar Machiavelli a observat acest lucru înaintea lor.... În general nevoile naturii noastre umane ne sunt îndeplinite, dar una este foarte rar satisfăcută, fiind la fel de profundă şi poruncitoare ca şi foamea. Este ceea ce Freud numeşte "dorinţa de a fi mare" sau ce gândeşte Dewey prin "dorinţa de a fi important"... Doar cel care are puterea de a-şi potoli această foame tainică şi mistuitoare, acela "îi are la mână pe semenii săi", spunea cândva Abraham Lincoln. Tot el ne îndeamnă să nu ne pripim cu aprecierea oamenilor. Nici Dumnezeu nu vrea să-l judece pe om înainte de sfârşitul zilelor. De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu? Cred că în sinea lui, Machiavelli și-a pus mereu această întrebare... Viaţa se clatină mai mult în furtuna gândurilor decât de şocul afectelor, iar omul are fericita tristă chemare a rătăcirii prin gând şi a eternei întrebări în faţa universului. Gândul confruntă omul cu el însuşi şi cu ce este dincolo de el, motiv pentru care, de multe ori, conştiinţa se retrage şi se absoarbe în gând. Iar atunci, asculţi cum vorbeşte lumea tăcerii, în tăcerea gândurilor pe care o destramă doar trecerea timpului... În viaţă sunt destule confruntări care depăşesc scenariul, iar cât privesc conflictele dinlăuntrul nostru, ce să mai vorbim? Putem să ne gândim aşa mai ales în clipele de ezitare a zorilor, când rătăcirile mai sunt îngăduite. Fiindcă, atunci, pe pleoapele cicatrizate de somn, rămân mereu câteva bucăţi de vise... De multe ori suntem nepăsători la ce se întâmplă în jurul nostru, iar această nepăsare este un fel de intermediar între virtute şi viciu. Sigur, nepăsarea este un viciu opus curiozităţii, fiind un fel de somn al sufletului, dar şi treapta cea mai de jos a libertăţii. Chiar dacă nepăsarea este un simbol al decăderii, ea este uneori şi boala oamenilor prea cultivaţi, iar nepăsătorul este omul care-şi aprinde cu răceală ţigara la focul ce-a distrus casa vecinului, iar Machiavelli a observat... Ce interesant univers ascunde sufletul nostru! De multe ori vanitatea ne face să credem că suntem grozavi, că depindem exclusiv de caracterul nostru sau că destinul a ales împrejurări deosebite pentru a ne călăuzi pe un drum sau altul. În realitate, depindem de lucruri şi întâmplări mult mai modeste, iar existenţa devine o sumă întâmplătoare de amănunte sau o improvizaţie, dar dincolo de detalii există totuşi o logică pe care Machiavelli a înțeles-o! Ce este omul? O fiinţă imperfectă ce tinde mereu spre ceva mai bun şi poartă în sine o lume mai mare decât el însuşi. Dar ce frumos spunea Stendhal că omul este o fiinţă care poate fi fericită dacă "doreşte mult, speră puţin şi nu cere nimic". Oare? Dar Machiavelli a intuit răspunsul! Dilema ne face să privim din când în când turla catedralei. Privind-o, ne gândim că fiecare om ajunge clipa când orologiul acesteia va bate pentru el, rar şi solemn, aşa cum bat veacurile...