Muzica secolului XX, îndeosebi muzica vocală, a fost marcată în evoluţia sa de schimbările perfecţionate de Arnold Schönberg, care reuşeşte să surprindă tendinţele vremii – întâi de toate, prin lucrarea sa din 1912, Pierrot Lunaire, care a devenit un tipar pentru generaţia viitoare. Schönberg dispunea de aceleaşi mijloace şi tehnici de compoziţie ca şi contemporanii săi, dar a ales să le prezinte într-o formă personal reinterpretată şi reorganizată, în necontenita sa căutare de noi structuri care să le substituie pe acele pierdute odată cu renunţarea la centrul tonal. Vocea umană a fost un element important în scriitura lui Schönberg, cât şi în lucrările discipolilor săi; Anton Webern prezenta un portativ vocal infernal, în timp ce Alban Berg pleda pentru utilizarea tuturor posibilităţilor vocale.

The music of the twentieth century, especially the vocal music, was marked in its evolution by the changes perfected by Arnold Schönberg, who succeeded in capturing the trends of the time – primarily through his 1912 work, Pierrot Lunaire, which became a pattern for the next generation. Schönberg had the same means and techniques of composition as his contemporaries, but chose to present them in a reinterpreted, personal and reorganized form, in his continuous search for new structures to replace those lost, caused by the disintegration of the tonal center. The human voice was an important element in Schönberg’s compositions as well as in the works of his disciples; Anton Webern presented an intractable vocal score, meanwhile Alban Berg pleaded for the use of the entire range of vocal possibilities.