Naşterea individului uman încă nu semnifică afirmarea lui. Copilul mic n- ar putea exista exista, fără de grija celor maturi. În mediul lor el învaţă să gândească şi să comunice, ăşi dezvoltă emotivitatea şi autonomia , se transformă într-o personalitate. Devenind matur, el va cunoaşte nu numai procesele evidente din lumea socială, ci va învăţa să anticipeze evenimentele sociale şi să-şi organizeze comportamentul în conformitate cu aşteptările. Această învăţare socială a fost definită cu noţiunea de „socializare”[4]. Atît viaţa biologică, cît şi cea psihologică a omului sunt puternic „socializate” şi „culturalizate”, astfel că indivizii sunt, în ultima instanţă, un produs al societăţii care îi modelează şi îi formează după structurile ei şi după criterii adeseori independente de voinţa indivizilor. Atît ca produs social şi cultural, cît şi ca individualitate distinctă, personalitatea determină valoarea omului şi capacităţile sale de a gîndi şi a acţiona, care nu pot fi evaluate decît întrun cadru, el însuşi de natură socioculturală, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt în concordanţă cu valorile şi normele siciale interiorizarw, la nivelul personalităţii, prin procesul de socializare [1]. Ca rezultat al procesului de socializare, indivizii se identifică cu rolurile sociale, ineriorizîndu-şi prescripţiile acestora şi elementele socioculturale ale mediului în care s-au născut şi/sau trăiesc, integrîndu-le în structura personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un proces dinamic în cursul căruia se schimbă atît mediul, cît şi individul. În cadrul acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi reguli morale, necesare convieţuirii sociale, dezvoltîndu-şi imaginaţia şi capacităţile creatoare, odată cu afectivitatea atît de necesară echilibrului său moral şi psihologic [3]. Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primara, socializarea secundara, socializarea continua, socializarea anticipativa: Socializarea primara: are loc în copilarie, este profund afectiva, reprezinta un proces de transformare a copiilor în adevarate fiinte umane, sociale prin învatarea valorilor de baza, prin pregatire si limbaj Socializarea secundara: se manifesta ca proces de învatare a normelor si valorilor altor instante de socializare (scoala, grupul de prieteni, grupul de adulti etc.), neutralitate afectiva. Socializarea continua - este procesul de transmitere si însusire a unor modele culturale si normative de-a lungul întregii vieti a unui individ, acest tip de socializare reflecta necesitatea învatarii permanente de catre individ, inclusiv pe perioada adulta, a noi norme si valori, educatia adultilor este, în esenta, un act de socializare a adultului. Socializarea anticipativa - implica învatarea valorilor, credintelor si comportamentelor unui grup caruia persoana nu îi apartine în prezent, dar la care adera, acest tip de socializare permite oamenilor sa faca schimbari în atitudinile si actiunile lor, schimbari ce le vor fi necesare de îndata ce vor intra în noul grup Conţinutul socializării diferă însă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de viaţă şi de obiectivele diverselor instituţii şi grupuri. Această dinamică a procesului de socializare incumbă o complexitate aparte a conţinutului procesului. Conţinutul socializării nu are numai o semnificaţie psihologică (ca maturizare psihică), ci una de natură culturală (ca internalizare a normelor şi valorilor unei culturi) şi sociologică (ca învăţare a unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor asociate acestora) [2]. Socializarea este deci un termen care solicită o atenţie specială. Implicaţiile ei pot fi utile, chiar în contextul dezbaterilor şi diferenţelor de interpretare, pentru că ridică o serie de probleme fundamentale. Corelate cu socializarea sunt procesele de desocializare şi resocializare. Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate , în vederea eliminării modelelor de comportare şi de interacţiune anterior însuşite. Resocializarea este concomitentă cu procesul de desocializare şi constă în orientarea învăţării şi contolului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente individuale, compatibile cu tabla de valori şi atitudini a noului sistem integrator. Eficacitatea resocializării depinde nu numai de receptivitatea individuală, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noul agent de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificatori anteriori [5].