Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturi şi libertăţi ale persoanelor care se exercită într-un cadru social, organizat de statele contractante pe teritoriul lor. Acestea trebuie să aibă în vedere că punerea în valoare a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să se facă în scopul realizării unei concordanţe între interesele individuale ale titularilor lor cu interesele generale ale societăţii. Convenţia europeană menţionează, în mod expres, securitatea naţională printre scopurile legitime care permit amestecul unei autorităţi publice în exercitarea unor drepturi atunci când acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică în cuprinsul art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere). În adoptarea măsurii care constituie o ingerinţă în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor enunţate statele semnatare ale Convenţiei europene dispun de o marjă de apreciere, a cărei recunoaştere este inevitabilă, deoarece autorităţile statale, prin contactul lor direct cu realităţile ţării, sunt, în principiu, mai bine situate decât o jurisdicţie internaţională în a aprecia anumite circumstanţe locale [1]. Întinderea acestei marje depinde de natura dreptului garantat de Convenţie, de importanţa lui pentru persoana care îl invocă, de natura activităţilor restricţionate prin intervenţia autorităţilor statale şi de finalitatea restricţiei impuse. În materia securităţii naţionale, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că statul beneficiază de o largă marjă de apreciere. Dar, chiar atunci când este necesar a se culege informaţii despre anumite persoane, trebuie să existe garanţii adecvate şi suficiente contra posibilelor abuzuri, dată fiind gravitatea ingerinţei în discuţie. Atunci când suntem în prezenţa săvârşirii unor infracţiuni contra securităţii naţionale, faptul că supravegherea şi controlul unei persoane se fac fără ştirea acesteia poate fi considerat ca necesar într-o societate democratică, caracterul secret al urmăririi fiind prevăzut de lege. Absenţa de notificare a posteriori a interesului despre măsurile de supraveghere care au fost luate împotriva sa poate să fie justificată atunci când ingerinţa ar compromite însuşi obiectivul ei [2]. În vederea evitării oricărui risc de arbitrariu, orice ingerinţă legitimă este supusă unor condiţii şi face obiectul unui control strict. Ca urmare, chiar dacă aceste restrângeri autorizate sunt apreciate de către autorităţile interne ele nu pot fi aplicate într-un alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute. În acest sens, art. 18 din Convenţia europeană arată că restrângerile care sunt aduse drepturilor şi libertăţilor pe care le garantează nu