Este o realitate dureroasă că majoritatea conaţionalilor noştri nu vor să-şi cunoască trecutul multimilenar atât de glorios “cum nu-l au multe neamuri”. În Ţară, condiţiile de trai fiind tot mai bune, cosmopolitismul e în vogă. Diaspora românească de peste hotare (cu mici excepţii) face foarte puţin pentru a ne prezenta în faţa străinilor aşa cum merităm. De cele mai multe ori străinii au o părere foarte greşită despre noi privindu-ne ca pe un neam fără rădăcini şi istorie. În cel mai bun caz nu ştiu nimic despre noi. În Basarabia propaganda sovietică pe parcursul a cca 50 de ani a mutilat sufletul basarabeanului în aşa hal că bietul nu mai ştie (şi deseori nu vrea să ştie) de-al cui este, de unde vine. Din cauza mizeriei materiale, în care au fost aruncaţi majoritatea românilor din acest colţ de ţară năpăstuit, dar şi leneviei intelectuale prezentă la mulţi conaţionali, după 90’ lucrurile nu s-au schimbat cu mult spre bine, cu toate că au apărut posibilităţi foarte largi de a ne cunoaşte trecutul. Cea mai mare vină însă o poartă istoriografia românească. Aservită puterii comuniste până în 1989, ce-i încurcă astăzi să culeagă tot ce ţine de istoria neamului, să studieze cu atenţie puţinele documente care au mai rămas graţie “grijii frăţeşti” a vecinilor. Majoritatea dintre istorici au îmbrăţişat (este mai uşor şi mai comod) teza adoptată de şcoala ardeleană de “romanizare” a poporului nostru. La momentul respectiv, când românii din Ardeal, care constituiau 80%, nu aveau nici un drept, această teză avea o anumită justificare pentru a le demonstra naţiunilor conlocuitoare (unguri, saşi) că românii sunt un popor latin şi se trage de la Roma. Dar acum când la o simplă analiză superficială apar atâtea locuri slabe în această teză de ce se stăruie încă pe această idee? Atât în străinătate cât şi în spaţiul românesc, în ultimul timp apar tot mai multe lucrări, care prin argumente demonstrează invaliditatea acestei teze. Cunoscutul patriot al neamului Aurelian Silvestru în cartea sa pentru copii „Istoria facerii lumii” aduce argumente incontestabile despre latinitatea poporului din acest spaţiu românesc. Profesorul ieşean Lorin Cantemir, inginer de profesie, prin metode inginereşti, demonstrează, de asemenea, imposibilitatea romanizării dacilor de către romani într-o perioadă istorică atât de scurtă. Cunoscutul lingvist din Basarabia Vlad Ciubucciu în articolul său „Vorbim limba adamică?” aduce argumente despre latinitatea limbii strămoşilor noştri până a fi romanizaţi. Marele român din diaspora românească din SUA Dr. Napoleon Săvescu, fondator şi preşedinte al asociaţiei „Dacia Revival International Society of New York” în articolul său întitulat ”Noi, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine” pune la îndoială teza privind latinizarea strămoşilor noştri de către romani. El îi îndeamnă pe tinerii elevi să pună întrebări profesorului de istorie sau limbă română „Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?”. Şi dacă profesorul ştie răspunsul este: „14 % din teritoriul Daciei” (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanz-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru). Urmează altă întrebare: „Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?” Şi dacă profesorul va răspunde: „Numai 164 de ani”, atunci puteţi merge la următoarea întrebare: „Soldaţii romani chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină?” Aici autorul articolului conchide că le va fi şi mai greu profesorilor să răspundă elevilor, aducând argumentele istoricului C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942, p.130:„Acei soldaţi romani vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reti din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii”. Şi ultima întrebare: “Cum a fost posibil ca într-un interval istoric atât de scurt TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă - limba latină , de la nişte soldaţi „romani”, care nici ei nu o vorbeau?”. Aici autorul articolului îşi declară nedumerirea: „Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice, care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi romani”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-roman: „Soldaţii romani au adus femeile si fetele dace în paturile lor si aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”” (care în mare parte din timp se aflau în garnizoane sau nu o cunoşteau). Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug si de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometrii depărtare?”. Autorul continuă analiza tezei oficiale, care ne lezează la direct demnitatea „După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau si “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, intre timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă - limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori)”. Drept cine apărem noi în faţa străinilor după astfel de „argumente” dezghiocate atât de convingător de autorul articolului. Spunea cu bună cunoştinţă de cauză cunoscutul Ciceron „A nu şti ce s-a întâmplat înainte de a fi născut este tot aceea ca şi când ai fi necontenit prunc”. Am rămas noi oare cu toţii prunci dacă nu ştim sau nu dorim să ştim ce a fost mai înainte, care ne sunt rădăcinile? Poate ar fi mai bine să dăm ascultare spuselor străinilor din acea perioadă despre strămoşii noştri. „Cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii” ne luminează Herodot, iar noi nu-i dăm crezare spuselor lui. „Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci” (acelaşi lucru îl spune şi Aurelian Silvestru) ne spune şi Dio Casius. „Faptul ca dacii vorbeau “latina vulgara” este “un secret”, pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci” afirma Densuşianu. Şi asta totul schimbă. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceiaşi limba. “Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromosomală, s-a ajuns la concluzia ca „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici - în Peninsula Balcanica” ne spune cu mândrie autorul articolului. „Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început sa vorbească despre spaţiul CarpatoDunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere” spune cu amărăciune dl Napoleon Săvescu. „Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea „The Indo-European heritage” apărută la Nelson-Hall vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?” continuă cu mândrie autorul. Doar acestea sunt argumentele unor străini care nu au nici un interes să mintă. „Dl V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia în cărţile „The History of Civilization” şi „The Aryans” publicate, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o harta arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii: şi, minune mare, spaţiul Carpato-Dunărean este cel vizat” declară cu mândrie autorul articolului nominalizat mai sus. “Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situam pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromosomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction) , pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. Teoria genoamelor situează spaţiul carpatodunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa sa existe” continuă autorul. Aceste lucruri trebuiesc cunoscute în primul rând de noi înşine ca să fim mai convingători în discuţii cu străinii la acest capitol.