Relevantă pentru creatorii din toate timpurile, tema călătoriei a devenit o siglă a prozei românești din perioada 1830-1860, unde, în plan simbolic, semnifică parcurgere a drumului spre centru și denotă o gamă vastă și variată de semnificații. De orice gen ar fi (în trecut, în ținuturile exotice, în spiritualitatea populară, livrescă etc.), călătoria reflectată în jurnale, memoriale sau note, definește un sens dublu al actului inițiatic: simbolizează aventura de cercetare a spațiilor necunoscute, dar și o explicită intenție autoscopică. Orice periplu relevă un homo scrutator și un homo legens. În comunicarea noastră, ne propunem să evocăm diversele contexte de proiectare a acestei teme, abordată generos în creația lui Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Grigore Alecsandrescu, Constantin Negruzzi. Menționăm că prozatorii pașoptiști, mari exploratori ai diverselor spații geografice, au apelat la formule epice specifice acestui gen de memorialistică, inclus în literatura de frontieră: note, jurnale, memoriale, epistole, corespondență. În același timp, aceaste savuroase experienţe personale au fost materializate și în scrieri cu tentă artistică, cum ar fi, de exemplu, povestirea Balta Albă de Vasile Alecsandri. Colaterale discursurilor evocatoare, impregnate de subiectivitate, ale prozelor de acest gen, sunt contextele în care periplurile călătorilot au ca finalitate: incursiuni în trecutul național (Memorial de călătorie de Grigore Alecsandrescu), în spiritualitatea folclorică românească (Stânca Corbului și Piatra Teiului de Alecu Russo), în cea a străinătății (a celuilalt) (Jurnal de călătorie în Italia de Vasile Alecsandri) sau în civilizațiile de pe alte meleaguri Băile de la Ems de Costache Negruzzi.