Astăzi filmul de animaţie propune o varietate de modalităţi de exprimare artistică a mesajului având la baza sa o serie de tehnici şi modalităţi. Teoreticienii în domeniu, în tipologia animaţiei din punctul de vedere al tehnicilor de realizare, se bazează mai întâi de toate pe teoria artelor frumoase conform clasificării acestora în pictură şi sculptură. Astfel, aproape toate tehnologiile utilizate în filmul de animaţie pot fi clasificate în bidimensionale şi tri-dimensionale (sau în volum). În prima categorie, unde domină cele două dimensiuni (înălţimea şi lăţimea), cuprind toate genurile de animaţie desenată (desen, pictură sub aparat, colaj, desenul pe peliculă, animaţia cu praf etc.). Categoria filmelor de animaţie în volum ţine de animarea păpuşilor, obiectelor, plastilină, pixilaţie. Evoluţia acestor tehnici începe odată cu apariţia primelor spectacole de proiecţii animate. Reprezentaţiile lui Émile Reynaud – Pantomimele luminoase (Paris, 1892) nu erau altceva decât desene direct pe hârtie, apoi pe peliculă, prototipul tehnicii fără camera de filmat (sau animaţia directă/direct animation or animation without camera). Invenţia fraţilor Lumier face ca spectacolul desenului animat să treacă în aria artei cinematografice. Utilizarea ca suport al peliculei cinematografice pentru a înregistra fazele mişcării imagine cu imagine şi a proiecta un nou spectacol, măresc posibilităţile tehnice de valorificare a universului filmic. Astfel, spectatorul va fi surprins nu doar de imaginea unei realităţi imediate pe ecran, ci şi de magicul spectaculosului ce-l va fascina mereu, totdeauna fiind în aşteptarea a ceva inedit, imprevizibil. Şi acest miracol al transformărilor fantastice se produc începând chiar cu primele pelicule ale lui George Méliès (Călătorie spre lună, 1902) sau cele ale lui Segundo de Chomón, unde trucurile devin momentul cheie al filmului. Americanul Stuart Blackton este primul care a animat desenele prin metoda filmării cadru cu cadru (one tur one picture) în Faze caraghioase ale unor feţe nostime (1906), format din trei subiecte. El este cel care utilizează figuri desenate şi decupate – ale clovnului şi căţelului – considerându-se prima încercare de utilizare a marionetei plate. Tot Blackton animează diverse obiecte în Hotelul bântuit (1907). Filmul a fost un impuls pentru mulţi creatori de a-şi încerca puterile în animaţie, printre ei fiind Emile Cohl, cel care a ridicat animarea desenelor la nivel de artă prin transformările miraculoase ale omuleţilor (fantoche) desenaţi. Cineastul francez nu se limitează doar la animarea desenelor, ci şi cea a păpuşilor în Micul Faust (1910), apoi încearcă combinarea marionetei plate cu jocul actorului. Un loc aparte în formarea tehnicii şi animarea păpuşilor o are Vladislav Starevici, care-şi începe activitatea sa în Rusia cu pelicula Războiul cărăbuşilor (1911), urmate de alte pelicule semnificative pentru evoluţia genului. Unele din tehnici au rămas unicale, precum cea a ecranului cu ace inventată de Alexandre Alexeieff (Noaptea pe muntele pleşuv, 1933). Altele au fost preluate mai mult sau mai puţin şi valorificate la diferit nivel pe parcurs. În era cinematografică ideea desenului direct pe peliculă este re-descoperit de Len Lye, apoi preluată de Norman McLaren, Stan Brakhage mai târziu in anii ‘70 această tehnică va fi utilizată și de cineaştii moldoveni – Natalia Bodiul, Alexandr Gladâşev. Căutările noilor forme de exprimare în domeniul limbajului au adus pe ecran noi tehnici de animare, care deschid noi posibilităţi stilistico-artistice ale genului.