Înțeleasă în egală măsură ca muzică și poezie, imnografia cultului ortodox reprezintă o practică ce coboară adânc, până spre începuturile creștinătății. Acceptate de către biserică, chiar din momentul constituirii acesteia, cântările sacre, ca parte importantă a cultului divin, au cunoscut o dezvoltare și strălucire demnă de triumful definitiv al creștinismului. De la aplicarea liberă a diverselor tradiții muzicale cu un evident caracter improvizatoric, spre sfârșitul secolului VIII, imnografia creștină avea să înregistreze cea mai importantă realizare, prin stabilirea formelor esențiale și sistematizarea lor în Octoihul Sfântului Ioan Damaschin, iar sfârșitul primului mileniu se va înscrie drept apogeul acestei spectaculoase evoluții. Axate temeinic pe concepția noii credințe, cântările cultului divin au devenit mijloc de lămurire și transmitere a învățăturilor creștine, prin forme clare și accesibile tuturor. Pentru mesajul dogmatic bine stabilit, dar și pentru farmecul, solemnitatea și măreția lor, sfinții părinți au acordat cântărilor imnografice un rol din cele mai importante în cadrul cultului divin, calificându-le drept „convorbire cu Dumnezeu” sau „Vorbire adresată lui Dumnezeu”. Despre această favoare mărturisesc toate izvoarele istorice, dar mai ales practica liturgică, de zi cu zi, a Bisericii Ortodoxe. Indiferent de aceste definiții, s-ar cere accentuată vechimea imnografiei care este sinonimă cu însăși creștinismul și în mod deosebit, că tocmai atunci a fost stabilit și cristalizat acel stil muzical al cântărilor bisericești, care este și va rămâne unic și inconfundabil.