În studiile sale anterioare autorul a identificat două procese care, prin cooperarea lor firească, contribuie la elaborarea scenariului de ficţiune: organizarea, proces iniţiat şi gestionat de autor şi autoorganizarea, process generat de logica interioară a evoluţiei naraţiunii dramatice. În fiecare scenariu iniţiativa autoorganizării şi-o asumă anumite elemente, care în limbajul sinergeticii sunt numite „atractori”. Aceste elemente, în ansamblul lor, formează „setting”-ul, termen care provine de la verbul „a seta” – a stabili, a selecta sau a configura parametrii de funcţionare ai unui sistem tehnic computerizat conform unei metodologii specifice şi în acord cu o anumită opţiune de operare. În contextul vizat de noi „setting”-ul ar putea avea următoarele semnificaţii: „aranjare”, „configurare”, „structurare”, „dispunere”, „ordonare”, „poziţionare” etc. Vom opta pentru „configurare”. De regulă, setingul are patru dimensiuni – perioada, durata, locaţia şi nivelul conflictului – care formează carcasa universului istoriei şi determină modul de organizare a naraţiunii dramatice şi limbajul plastic al filmului. Locaţia reprezintă „geografia naraţiunii” – locurile în care se desfăşoară acţiunea filmului. Nivelul conflictului indică locul istoriei în ierarhia bătăliilor sociale şi derivă din anvergura şi gradul de tensiune a pericolelor şi ameninţărilor, care afectează destinul personajului. Celelalte două dimensiuni ale setting-ului se referă la configurarea temporală. „Perioada” reprezintă locul istoriei în timp (trecut, prezent sau viitor) şi are un caracter univoc, dar cea de a doua („Durata”) nu este altceva decât intervalul de timp în care se desfăşoară istoria, dar se manifestă în mod divers şi efectele ei sunt multiple, având un caracter polivalent şi determinând configurarea şi competenţele celorlalte elemente structurale ale scenariului. Anume pe aceste aspecte se va axa prezenta comunicare.