Motivaţia care ne-a determinat preocupările atât în direcţia relevării aspectelor ce au conferit casei, locuinţei, gospodăriei tradiţionale un rol aparte în riturile de trecere, cât şi rolul casei în conservarea tradiţiei, reflectată în diferite producţii spirituale ale omului legat de existenţa sa, de familie, comunitate şi lumea în care trăieşte, a fost diversitatea de obiceiuri, depistate şi înregistrate în procesul cercetărilor de teren. Pe de altă parte, în literatura de specialitate s-a acordat o atenţie redusă rolului şi locului casei în riturile de trecere. Or, casa este acel spaţiul, unde se desfăşoară o bună parte din viaţa familiei, spaţiul, unde se reunesc simbolic generaţii de oameni – copii, părinţi, bunici, străbunici. Spaţiul, ce adăposteşte sacrul şi profanul, viaţa privată ferită de viaţa colectivă. În trecut, dar şi astăzi, omul se simte profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferă, casa era şi este un nucleu de stabilitate, unde individul are parte de tihnă şi armonie, un loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale. Riturile de trecere, în contextul obiceiurilor vieţii de familie, înglobează momentele esenţiale pe care le parcurge fiinţa umană: naşterea, căsătoria şi moartea. Modalităţile de manifestare a omului în faţa acestor treceri presupun o anumită formă de comunicare ce se dovedeşte a fi, de cele mai multe ori, una simbolică. Locul în care se produce această comunicare ritualică este casa, cu toate elementele ei interioare şi exterioare. În ceea ce urmează vom analiza relaţia dintre elementele de structură şi interior ale casei şi manifestările spirituale în riturile de naştere, relevând rolul şi locul casei în acest rit de trecere. Pe baza materialelor de teren am urmărit evoluţia obiceiurilor, credinţelor legate de nou-născut, lehuză, placentă şi elementele de structură ale casei cum ar fi fereastră, prag, uşă, grindă, poartă, vatră, streaşină etc., care s-au practicat şi se mai practică în spaţiul nostru, cât şi similitudini în cultura altor popoare. Pentru a plasa mai bine într-un context inteligibil obiceiurile şi credinţele performate în casă, Ion Ghinoiu le grupează în trei orizonturi suprapuse, utilizând metafora unui „uriaş arbore”. „Tulpina” arborelui cuprinde credinţele legate de uşă, pereţi, ferestre, vatră, sobă, mobilier (pat, scaun, masă); „coroana” reprezintă credinţele despre podină, grinzi, pod, căpriori, acoperiş, coş, streaşină; iar „rădăcinile” – cele de prag, podea, sol, subsol. Practic toate obiectele din casă sunt încărcate simbolic. Pe „tulpină” uşa desparte mediul extern de cel intern, trecerea făcându-se peste prag. Am utilizat această tipizare în expunerea noastră, întrucât mărturiile culese din teren perfect se încadrează în ea. În multe localităţi ale Moldovei se crede că „statul în pragul casei poate provoca pierderea sarcinii” sau „femeia gravidă e bine să şadă pe vatră, ca să fie naşterea uşoară”. Copilul nou-născut e bine să-l pui pe pământ, „ca să fie bogat, avut”; „nou născutul e bine să-l pui pe masă, ca sa aibă noroc şi să fie stăpân în casă”; „nou-născutul să-l lipeşti de masă, pentru ca cuvântul lui să fie luat în seamă de toţi câţi îl vor auzi!”; „nou-născutul trebuie ridicat să atingă pragul de sus al uşorului, pentru ca să crească mare, norocos şi sănătos”. Pentru a înşela moartea, se practica şi încă se mai practică vânzarea rituală a copiilor, schimbarea numelui etc. O multitudine de obiceiuri, gesturi legate de aceste credinţe, au format acea rânduială tipizată şi invariabilă, care compune ritul de trecere – naşterea. Iar casa este locul desfăşurării acestui rit, locul care a conservat tradiţia.