Bogăţia spirituală a omului contemporan conferă o deosebită importanţă şi semnificaţie problemei folclorice. Datinile, obiceiurile, tradiţiile, ceremoniile care sunt caracteristice diverselor regiuni româneşti, constituie mereu un mobil activ şi stimulator. Acest mobil este creaţia folclorică. Un loc aparte în folclorul românesc îl ocupă practicile de ursită, care prezintă unele elemente ce caracterizează un univers specific, ce se deschide în momente deosebite. Acestea sunt utilizate în clipe în care sufletul este pregătit să primească revelaţia unor acţiuni magice cu puteri inexplicabile. Prezenta comunicare cuprinde studierea tipurilor de mijloace magice. Se constată că vrăjile sunt cele mai cunoscute. Accepţia generală, care i se dă acestui termen, este cea de acţiune şi de rezultat al vrăjirii, înţeleasă ca practică magică cu influenţă benefică şi, uneori ca excepţie, prin influenţă malefică, în funcţie de orientarea pe care o primeau de la cel ce îl ajuta să se vrăjească. Studiul cuprinde explicaţia rolului pe care îl au aceste practici în diverse momente ale vieţii: naşterea şi prevestirea viitorului copilului, cunoaşterea semnelor de moarte etc. O importanţă mare o au şi practicile premaritale de aflare a ursitei. Sunt analizate practicile rituale, desfăşurate pe parcursul întregului an, la marile sărbători legate de ciclul solar: Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Sânziene (24 iunie), Sfântul Dumitru (26 octombrie), Sfântul Andrei (30 noiembrie). Cadrul temporal este asigurat, ca în toate manifestările – indiferent de complexitatea lor, de cele trei momente cheie ale ciclului sărbătoresc: Crăciun, Anul Nou, Sfântul Vasile şi Bobotează. În concluzie se menţionează faptul că credinţa în soartă este proprie mentalităţii folclorice, care nu neagă posibilitatea omului de a cunoaşte destinul şi a interveni cu o activitate deosebită.