Printre obiectivele importante de epocă La-Tène din spaţiul est-carpatic se numără şi necropola de tip Poieneşti-Lucaşeuca de la Boroseşti. Amplasat la cca 1,5 km nord-nord-est de sat, în locul numit „La Picior”, cimitirul respectiv a fost cercetat de către M. Babeş în anii 1972–1974, 1976–1978. Pe parcursul celor şase campanii arheologice necropola, care numără 150 de morminte de incineraţie şi trei gropi cu caracteristici cultuale, a fost investigată exhaustiv. Dată fiind importanţa deosebită a sitului, dar şi faptul că ritul şi practicile funerare reprezintă un domeniu conservator şi refractar la schimbări, ne-am propus în comunicarea dată să analizăm ritul şi obiceiurile de înmormântare practicate de comunitatea umană de la Boroseşti. Din cele 150 de morminte descoperite, 136 (cca 91%) sunt cu oasele depuse în urne şi 14 (9%) morminte de incineraţie cu oasele depuse direct în groapă. De menţionat că gropile mormintelor de incineraţie în urnă au putut fi surprinse doar în 70 de cazuri, ceea ce reprezintă cca 51% din numărul mormintelor în urnă. Cel mai frecvent gropile au forma ovală sau patrulateră cu colţurile rotunjite, de dimensiuni cuprinse între 0,4-0,6 x 0,6-0,9 m. Adâncimea acestora varia între 0,3-1,32 m de la suprafaţa actuală de călcare. Din totalul de 136 de morminte în urne, 106, adică aproximativ 78% din numărul înmormântărilor în urnă, erau prevăzute cu capace, iar 30 (cca 22%) erau fără capace. În calitate de urne şi capace funerare, exceptând M. 14, au fost întrebuinţate vase ceramice. În ceea ce priveşte mormintele fără urnă, după modul de depunere a oaselor, ele pot fi grupate în două categorii: 1. morminte cu oasele calcinate împrăştiate pe toată suprafaţa gropii (12 înmormântări); 2. morminte cu oasele aşezate grămăjoară (2 morminte). În mormintele de la Boroseşti au fost descoperite numeroase obiecte, altele decât piesele de podoabă şi accesoriile vestimentare, care au fost depuse în morminte conform unor ritualuri funerare. Printre acestea consemnăm vasele de lut şi din fier, acele de cusut, străpungătoarele, fusaiolele, pietricelele pentru lustruirea ceramicii. Se cunosc şi cazuri, de altfel foarte rare, când în morminte s-au semnalat şi resturi de la ofrandele de carne. faptul că resursele cerealiere erau păstrate în anumite cazuri în gropi lutuite şi arse, pentru a fi ferite de umezeală şi de eventualele jafuri. Se consideră că pâinea de grâu, fiind de culoare albă, era destinată claselor superioare, iar cea de secară (sau în amestec cu alte cereale, precum alacul) având culoarea neagră era folosită în alimentaţia oamenilor simpli, ţărani şi slugi. Majoritatea grânelor inferioare, precum meiul, ovăzul, orzul erau utilizate pentru prepararea diverselor ciorbe, supe şi terciuri, bucate cu rol important în alimentaţia celor mulţi. Din categoria leguminoaselor identificate în aşezările medievale din Moldova menţionăm mazărea (Pisum sp.), lintea (Lathyrus sp.), măzăriche (Vicia sp.), descoperite la Orheiul Vechi, Soroca. De asemenea, în cetatea Sorocii au fost descoperite şi sâmburi/seminţe de fructe de pădure (coarne şi dârmoz) (Cornus mas L. şi Viburnum lantana L.). O categorie aparte de mărturii arheologice indirecte referitoare la anumite resurse alimentare o reprezintă uneltele descoperite în siturile medievale, precum depozitul de piese agricole de la Orheiul Vechi, destinate pregătirii terenului pentru semănat, dar şi pentru întreţinerea şi culesul roadei, râşniţele pentru măcinatul grânelor şi, de asemenea, cosoarele, sapele şi săpăligele de la Costeşti, Orheiul Vechi ş.a. În completarea acestui segment al istoriei alimentaţiei şi anume resursele alimentare de origine vegetală vin şi mărturiile documentare cuprinse în actele de cancelarie, relatările călătorilor străini, registrele întocmite la curţile boiereşti cu însemnări valoroase despre consumul unor cereale, fructe şi legume folosite de populaţia Moldovei medievale şi premoderne.