Suntem la al treilea volum din seria „Identitățile Chișinăului”, care include studii, articole și eseuri expuse la ediția din 2015 a conferinței bianuale omonime organizate de Asociația Națională a Tinerilor Istorici din Republica Moldova și Grupul Civic pentru Patrimoniu Cultural. Efortul științific și cultural al organizatorilor și al participanților la conferințe vizează elucidarea unor aspecte necunoscute sau mai puțin cunoscute ale istoriei Chișinăului din ultimele secole în ideea construcției istorice solide. În esență, acest demers încurajează – și practică – cultura memoriei urbane. Revelarea „orașului ascuns” și „scoaterea din ascundere” a spiritului locului prin discursuri de diverse palete profesionale, istorică, culturală și spațial-urbanistică este un spor de cauză pentru locuitorii urbei în încercarea de a-și asigura continuitatea culturală prin ocrotirea patrimoniului, a cunoștințelor colective și prin transmiterea lor de la o generație la alta. Consubstanțialitatea construcției istorice și a memoriei personale și colective, cu siguranță, va da temeinicie comunității Chișinăului. Ca structură socială, orașul de astăzi este consecința construcțiilor istorice și culturale ale ultimelor trei secole, care s-au succedat sub diferite forme politico-administrative: • târg mănăstiresc moldovenesc aflat pe linia confruntărilor militare ruso-turce și ars din temelii de câteva ori doar pe parcursul secolului al XVIII-lea; • oraş imperial cazon, proiectat şi construit „по высочайше утвержденному образцу” („după proiect aprobat de Maiestatea Sa Țarul”), cu o populaţie colonială, în structură majoritar evreiască din 1840; • centru de provincie românească care a dat tonul Marii Uniri, primind in anii ‘20 ai secolului al XX-lea apostolatul elitelor culturale din celelalte provincii ale României Mari, ulterior, în anii 30, făcut centru de exil pentru neisprăviţii din regat; şi în toţi acei 22 de ani păstrându-şi fără vreo schimbare structura etnică a populaţiei, unde autohtonii erau minoritari în intravilan și majoritari în comunele preurbane; • oraş sovietic, capitală de republică unională, centru al dominionului agricol, cu injecții permanente de „oameni sovietici” aduși să „ridice nivelul de trai și cultural” al moldovenilor, oraș în care populaţia autohtonă nu trebuia să depăşească rata stabilită de Comitetul Central al PCUS de 40 %, dar care, în ciuda ideologizării realist-socialiste, devine „cetate de scaun a culturii românești din Basarabia, găzduind și solidarizând aproape întreaga intelectualitate de creație, provenită din țară, realizând o sinteză de neașteptat între ruralismul moral și urbanismul intelectual” (Mihai Cimpoi). Patru paradigme ca patru orașe diferite, suprapuse arheologic și cultural, crescute spațial și urbanistic unul prin celălalt. Patrimoniul material și imaterial al acestei îmbinări, istorice și culturale deopotrivă, este inepuizabil și, deoarece nu mai poate fi regăsit în altă parte, poartă un caracter de unicat. O confirmă și autorii volumului de față prin radiografiile istorice, etnoculturale, religioase, arheologice. Secolul al XXI-lea își construiește o altă paradigmă culturală pentru Chișinău, bazată pe o nouă majoritate etnică și o dominantă lingvistică românească. De obicei, așa cum accentua Iuri Lotman, „fiecare cultură își definește paradigma proprie a ce trebuie ținut minte (înregistrat în memorie) și a ce trebuie uitat. Acesta din urmă este șters din memoria colectivă și ca și cum încetează să mai existe. Dar se schimbă vremurile, se schimbă sistemul de coduri culturale și se modifică și paradigma a ce trebuie ți Suntem la al treilea volum din seria „Identitățile Chișinăului”, care include studii, articole și eseuri expuse la ediția din 2015 a conferinței bianuale omonime organizate de Asociația Națională a Tinerilor Istorici din Republica Moldova și Grupul Civic pentru Patrimoniu Cultural. Efortul științific și cultural al organizatorilor și al participanților la conferințe vizează elucidarea unor aspecte necunoscute sau mai puțin cunoscute ale istoriei Chișinăului din ultimele secole în ideea construcției istorice solide. În esență, acest demers încurajează – și practică – cultura memoriei urbane. Revelarea „orașului ascuns” și „scoaterea din ascundere” a spiritului locului prin discursuri de diverse palete profesionale, istorică, culturală și spațial-urbanistică este un spor de cauză pentru locuitorii urbei în încercarea de a-și asigura continuitatea culturală prin ocrotirea patrimoniului, a cunoștințelor colective și prin transmiterea lor de la o generație la alta. Consubstanțialitatea construcției istorice și a memoriei personale și colective, cu siguranță, va da temeinicie comunității Chișinăului. Ca structură socială, orașul de astăzi este consecința construcțiilor istorice și culturale ale ultimelor trei secole, care s-au succedat sub diferite forme politico-administrative: • târg mănăstiresc moldovenesc aflat pe linia confruntărilor militare ruso-turce și ars din temelii de câteva ori doar pe parcursul secolului al XVIII-lea; • oraş imperial cazon, proiectat şi construit „по высочайше утвержденному образцу” („după proiect aprobat de Maiestatea Sa Țarul”), cu o populaţie colonială, în structură majoritar evreiască din 1840; • centru de provincie românească care a dat tonul Marii Uniri, primind in anii ‘20 ai secolului al XX-lea apostolatul elitelor culturale din celelalte provincii ale României Mari, ulterior, în anii 30, făcut centru de exil pentru neisprăviţii din regat; şi în toţi acei 22 de ani păstrându-şi fără vreo schimbare structura etnică a populaţiei, unde autohtonii erau minoritari în intravilan și majoritari în comunele preurbane; • oraş sovietic, capitală de republică unională, centru al dominionului agricol, cu injecții permanente de „oameni sovietici” aduși să „ridice nivelul de trai și cultural” al moldovenilor, oraș în care populaţia autohtonă nu trebuia să depăşească rata stabilită de Comitetul Central al PCUS de 40 %, dar care, în ciuda ideologizării realist-socialiste, devine „cetate de scaun a culturii românești din Basarabia, găzduind și solidarizând aproape întreaga intelectualitate de creație, provenită din țară, realizând o sinteză de neașteptat între ruralismul moral și urbanismul intelectual” (Mihai Cimpoi). Patru paradigme ca patru orașe diferite, suprapuse arheologic și cultural, crescute spațial și urbanistic unul prin celălalt. Patrimoniul material și imaterial al acestei îmbinări, istorice și culturale deopotrivă, este inepuizabil și, deoarece nu mai poate fi regăsit în altă parte, poartă un caracter de unicat. O confirmă și autorii volumului de față prin radiografiile istorice, etnoculturale, religioase, arheologice. Secolul al XXI-lea își construiește o altă paradigmă culturală pentru Chișinău, bazată pe o nouă majoritate etnică și o dominantă lingvistică românească. De obicei, așa cum accentua Iuri Lotman, „fiecare cultură își definește paradigma proprie a ce trebuie ținut minte (înregistrat în memorie) și a ce trebuie uitat. Acesta din urmă este șters din memoria colectivă și ca și cum încetează să mai existe. Dar se schimbă vremurile, se schimbă sistemul de coduri culturale și se modifică și paradigma a ce trebuie ți