Omul a fost creat de către Dumnezeu ca fiinţă în doi, ca fiinţă care se desăvârşeşte prin comuniune. Creaţia omului ajunge la desăvârşire abia după apariţia femeii, creată pentru că nu este bine să fie omul singur, fără ajutor potrivit pentru el. Eva nu a fost făcută pentru a înfrumuseţa Edenul, ci pentru a plini ceea ce lipsea din paradis. La vederea femeii sale, Adam se recunoaşte pe sine însuşi în Eva, iar cuvintele: Iată, acesta este os din oasele mele şi carne din carnea mea! [Facerea 2,23], sunt cuvintele regăsirii unui soţ în celălalt, a oglindirii chipului lui Dumnezeu în fiecare din aceste persoane distincte. În starea originară, Adam şi Eva au primit de la Dumnezeu porunca ce îl proiectează pe om spre eternitate, poruncă ce nu suportă mărginire în timp: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi [Facerea 1, 28]. Naşterea vieţii umane continuă deci pe un alt plan ultima zi a creaţiei, copilul fiind veşnicia în timp a iubirii care leagă pe cei doi soţi.  După căderea în păcat, căsătoria a rămas un mod de viaţă consacrat în cadrele timpului, dar alterat de efectele păcatului strămoşesc. Iubirea curată s-a transformat în pasiune erotică, instinctele josnice s-au afirmat agresiv, iar unite cu forţa fizică a celui mai tare, au dat avânt puterii bărbatului, fapt care a afectat raporturile dintre ei. Înainte de venirea Mântuitorului, starea femeii era deplorabilă. Ea nu se bucura de nici un drept şi nici o consideraţie, nici în familie, nici în societate. Era considerată adesea un obiect, nu neapărat cel mai de preţ, uneori era pusă pe acelaşi plan cu sclavii, fiind vândută sau cumpărată ca şi aceştia. Mântuitorul, venit pe lume dintr-o Fecioară preacurată, vede starea dureroasă a femeii şi o ridică la demnitatea pentru care a fost creată. În paginile Sfintelor Evanghelii găsim nenumărate locuri în care apar femei. Domnul Iisus Hristos le laudă credinţa, le vindecă de boli, primeşte darurile lor, face minuni înduioşat fiind de suferinţa şi dragostea lor pentru cei dragi, le încredinţează adevărul din învăţătura Lui şi le adresează cuvinte în drumul spre Golgota. După înviere, se arată întâi femeilor, ca o răsplată pentru curajul şi dragostea de care acestea au dat dovadă în timpul activităţii Sale de mântuire a lumii. Prin atitudinea Lui faţă de femeie, Domnul Iisus Hristos lămureşte rolul ei în împărăţia cea nouă, a Harului: în sânul Bisericii creştine intră prin baia Botezului, atât bărbaţi, cât şi femei, ca persoane egale în faţa lui Dumnezeu. Prin ridicarea nunţii la rang de Taină, femeia, ca soţie, nu mai este sclava, ci tovarăşa de viaţă a bărbatului şi mama copiilor lui. Ca mamă ea nu mai îndeplineşte un rol minor, ci devine principalul educator al copiilor şi primul preot al familiei. În inima ei, focul credinţei arde mai puternic încălzind pe cei din jur, iar iubirea rodeşte în fapte.  Calendarul creştin este mărturie despre felul în care femeia a ştiut să pună în practică cuvintele Mântuitorului: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi [Ioan 15,13]. Ea este un model de putere jertfitoare, începând cu momentul în care o nouă fiinţă ia viaţă în sânul ei şi până la jertfirea timpului şi a intereselor proprii în favoarea celor apropiaţi. Vieţile Sfinţilor oferă nenumărate exemple de femei care, indiferent de vârstă sau condiţie socială, au ajuns la sfinţenie primind fie martirajul muceniciei, fie pe cel al unei vieţi trăite după poruncile lui Dumnezeu. Această jertfelnicie a fost prezentă în fiecare perioadă istorică, uneori rămânând mărturii scrise, dar de cele mai multe ori femeia a trăit şi a murit în aceeaşi smerenie şi în acelaşi anonimat în care şi-a trăit viaţa. Rolul important al femeii este acela de a fi mamă şi de a-şi creşte copiii în frica lui Dumnezeu, Care participă la începutul fiecărei noi vieţi, iar copiii ce se nasc sunt în aceeaşi măsură copiii părinţilor lor, dar şi copiii Părintelui Ceresc. De aceea şi responsabilitatea pentru naşterea acestora este mare. Refuzând responsabilitatea procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său şi prin aceasta alterează propria sa unitate. Dar mama nu trebuie să se oprească doar la a da viaţă. Un cântec religios o atenţionează: „Mamă, nu uita că fiul care-l ţii la piept, poţi să-l creşti ori un netrebnic, ori un suflet drept, poţi să faci din el un înger ori un ticălos, pentru asta vei răspunde-n faţa lui Hristos”. Transformarea unui om astfel încât să fie un fiu al luminii sau al întunericului este puternic influenţată de cei trei factori ai devenirii fiinţei umane: ereditatea, mediul şi educaţia. În ce mod poate influenţa mama aceste transformări? Aceasta este, în fapt, întrebarea la care doreşte să răspundă articolul de faţă.