Realitatea actuală tot mai des semnalează insuficienţa unui fundament valoric al tinerilor, dezirabil social. Modelul spre care tind unii tineri nu este nici pe departe unul pozitiv, pseudovalorile şi nonvalorile devenind reperele care îi orientează în viaţă. La baza modelării personalităţii se află orientarea axiologică, care îşi are începuturile în familie. Schimbările permanente din societate au generat, însă, confuzie axiologică chiar şi în rândurile adulţilor, iar unii cercetători din domeniul ştiinţelor educaţiei [Cristea S, Cucoş C., Cuzneţov L., Hadârca M.] au identificat lacune şi la nivelul sistemului de învăţământ. Orientată aproape exclusiv spre formarea competenţelor cognitive, latura axiologic-atitudinală este practic ignorată.   Prin urmare, problema educaţiei axiologice constituie una dintre cele mai importante şi actuale aspecte ale vieţii individului şi societăţii. Pentru a putea aprecia corect lucrurile, pentru a le valorifica, tânărul trebuie să-şi formeze competenţa axiologică, prin care înţelegem puterea subiectului de a evalua stimulii culturali; capacitatea lui de a distinge valorile de nonvalori şi pseudovalori şi de a le integra în sistemul axiologic al personalităţii sale. Văzută astfel, formarea competenţei axiologice a tânărului se realizează prin învăţare, în urma aplicării diverselor mecanisme intime (condiţionarea, recompensa, pedeapsa, fenomenele de imitaţie şi de identificare), fiind determinate, totodată, de particularităţile de vârstă ale acestuia şi de factorii sociali. Prin toate formele sale (formală, informală, nonformală), educaţia axiologică include individul în procesul de asimilare a valorilor şi de formare a atitudinii faţă de ele. Întregul proces de învăţare presupune un lanţ de acţiuni conştiente, exercitate sistematic şi organizate asupra subiectului. În sens axiologic, educaţia are funcţia de a selecta şi transmite valorile dezirabile social tinerei generaţii, având ca scop modelarea ei axiologică. Ambele operaţii se află într-o dependenţă reciprocă: selectarea adecvată a valorilor se va răsfrânge pozitiv asupra transmiterii, după cum raţionalizarea acesteia va avea repercusiuni pozitive asupra selecţiei, dar şi un scop comun – pregătirea individului pentru integrarea reuşită în viaţa socială [1, p.31-33]. Pornind de la ideea că educaţia axiologică reprezintă premisa formării subiectului valorizator, aceasta trebuie să fie dominantă în societatea noastră contemporană. Doar educaţia axiologică are ca finalitate formarea conştiinţei şi conduitei axiologice, obiectivele ei majore fiind: aspiraţia spre valori, disponibilitate pentru valorizare, atitudini şi comportamente corespunzătoare. În procesul de valorizare, lucrurile, obiectele concrete se consolidează în conştiinţa omului sub formă de idei, reprezentări normative, care îl ajută să-şi orienteze acţiunile, să-şi stabilească obiectivele şi scopurile de atins, selectând cele mai rapide şi eficiente metode şi căi de atingere a lor, dar şi convenabile lui şi societăţii. Astfel, educaţia stabileşte un echilibru dinamic şi funcţional între personalitate şi societate, necesar atât pentru existenţa şi dezvoltarea societăţii, cât şi a fiecărui individ în parte.  Menţionăm că, în calitate de principiu de gândire şi acţiune, educaţia axiologică este orientată spre valorile fundamentale, precum: adevăr (educaţie intelectuală), bine (educaţie morală), frumos (educaţie estetică), unitate tridimensională care îşi are originile în concepţia filosofică a gânditorului antic Socrate. Un bun model de învăţare axiologică îl prezintă antropologul american Linton Ralph în lucrarea Fundamentul cultural al personalităţii (1978). În acest sens, cercetătorul aminteşte de două situaţii cultural-educative care conduc la formarea axiologică a personalităţii tânărului:   situaţia răspunsurilor emergente (rezultă din mediul cultural pe care tânărul l-a traversat şi în care comportamentul se formează în urma tatonărilor în situaţii neobişnuite de viaţă prin observarea şi imitarea comportamentelor celorlalţi în situaţii similare);  situaţia răspunsurilor fixe (ca rezultat al împrejurărilor obişnuite de viaţă ale tânărului, aşa-numitele răspunsuri stereotipe în funcţie de o valoaresituaţie) [2, p.55-58].  Prin urmare, personalitatea tânărului reprezintă o configuraţie de răspunsuri (deprinderi) pe care el le elaborează ca rezultat al propriilor sale experienţe, derivate din interacţiunea cu mediul uman şi mediul cultural de viaţă al societăţii din care face parte, cât şi prin raportarea la ceilalţi. Accentuăm că învăţarea axiologică este condiţionată de o profundă încărcătură afectivă, având ca scop să ajute subiectul în înţelegerea şi însuşirea valorilor. Modul în care personalitatea asimilează valorile dobândite de societate poartă un caracter aleator, alegerea acestora fiind limitată de:  orientarea (tendinţele) personalităţii, alegerea valorilor reprezentând nu doar o alegere a celor mai bune, dar şi a celor mai potrivite tendinţe de dezvoltare a personalităţii [3, p. 27].  totalitatea de resurse vitale de care dispune personalitatea, prin care înţelegem energia (starea sănătăţii), vârsta, priorităţile biologice (sexul, abilităţile, capacităţile), priorităţile sociale (studiile, statusul social, calificarea, profesia), autoaprecierea, nivelul de exigenţă a personalităţii [4, p.88]. Limitarea resurselor vitale determină personalitatea să-şi ordoneze scopurile şi valorile în dependenţă de priorităţi. Astfel, cu cât mai reduse sunt resursele vitale, cu atât mai rigid va fi sistemul de valori al personalităţii, numărul elementelor acestuia fiind în descreştere. Fiecare alegere va fi analizată din diferite perspective, decizia finală fiind determinată de scopurile pe care acesta şi le fixează. Totodată, aprecierea şi valorizarea lucrurilor se face în funcţie de nivelul de aspiraţii al individului, de condiţiile personale şi de motivaţie. La rândul său, nivelul de aspiraţii depinde de succesele şi insuccesele trăite anterior, de standardele de grup, cât şi de unele procese de motivaţie. Astfel, cercetările realizate de J.D.Frank (1935), L.Fertinger (1942), R.Gould (1939), F.Hoppe (1930), K.Lewin (1944) au reliefat că succesele influenţează ridicarea nivelului de aspiraţii, iar insuccesele – scăderea acestui nivel. În ceea ce priveşte rolul motivaţiei în formarea nivelului de aspiraţii, cercetătorii identifică două tendinţe antagoniste: – tendinţa spre un nivel de aspiraţii cât mai înalt, care implică abordarea unor sarcini dificile; – tendinţa dominată de teama de insuccese, care implică evitarea sarcinilor dificile. Prima tendinţă a fost denumită „motivaţia succesului” (J.W. Atkinson, N.T.Feather), deoarece orientează persoana spre succes, motivând-o să se implice activ în diferite activităţi şi sarcini dificile, care stimulează şi ridică nivelul ei de aspiraţii. A doua tendinţă, denumită „motivaţia evitării”, orientează individul spre comportamente evazive, promovând din start insuccesul [5, p. 75-77].  Formarea atitudinilor de valoare, cât şi însuşirea valorilor reprezintă un demers complicat, care îşi atinge apogeul spre finele adolescenţei, începutul perioadei de tinereţe (18-20 de ani), rămânând a fi un proces deschis. Întrucât familiei îi revine locul central în formarea atitudinilor de valoare, menţionăm că, deseori, din diverse motive, părinţii se implică puţin, alteori chiar deloc în transmiterea valorilor educative. În lipsa familiei sau în cazul incompetenţei ei, apare întrebarea: cine îi formează şi cine îi ghidează pe tineri în procesul de alegere, asimilare şi interiorizare a valorilor? Experţii, reprezentanţi ai mediului educativ, ne sugerează că aceasta revine, în parte, sistemului de învăţământ, la toate nivelele sale, care „la moment se face implicit, incidental şi sporadic” (I_urban_f_ro_10). Situaţia se prezintă astfel, deoarece la nivel micro- lipseşte strategia de formare a valorilor, iar la nivel macro- nu este bine conturată „personalitatea socială”, personalitatea profesorului servind, în acest sens, drept model pentru tânăra generaţie, prin atitudinile şi valorile promovate. Astfel, educaţia axiologică se produce implicit, aşa cum se întâmplă: „dacă contextul respectiv este unul benefic, atunci este benefic, dacă este unul malefic, atunci este malefic... în macrosocial nu există o imagine clară a idealului moral”. (I_urban_f_ro_13). În parte, acest fapt poate fi determinat de favorizarea valorilor personale, dar şi de faptul că, în tranziţia de la societatea închisă, totalitaristă spre cea deschisă, democratică, nu am reuşit să stabilim reperele axiologice specifice acestui tip de societate, plasându-ne, în acest sens, la nivelul societăţii incerte, periculoase din punct de vedere axiologic.  Pornind de la faptul că latura formală a educaţiei nu poate răspunde la toate provocările mileniului, apare necesitatea valorificării laturii nonformale a sistemului educativ. Doar prin congruenţa dintre educaţia formală şi educaţia nonformală putem dezvolta personalitatea integră a tinerilor, apţi să ia decizii responsabile şi să răspundă aşteptărilor societăţii contemporane.