Discursul dramatic, ca tip de mesaj artistic, este, în primul rând, o modalitate de comunicare şi autocomunicare a autorului-dramaturg. Într-o măsură mai mare, individualitatea lui se manifestă în didascalii care asigură, alături de replicile personajelor, coerenţa textului la nivel diegetic şi la cel al semnificaţiilor. În acest context, un rol anume revine „picturii verbale” – imagine artistică vizuală, creată prin mijlocirea cuvântului. Modul original al autorului de a transfigura în didascalii, prin limbaj plastic-expresiv, prin tipuri de imagini (vizuale, auditive, statice, dinamice etc.), peisajul, portretul sau interiorul, de exemplu, deschide noi orizonturi de comprehendere a subiectului dramaturgic de către regizor, actor, scenograf, muzician. În articol investigăm „pictura verbală” realizată prin intermediul peisajului şi interiorului ca moduri de comunicare şi de exprimare plastic-sugestivă. Or, în teatrul poetic, modalităţile de expresie plastică (metafora, simbolul, repetiţia şi tipurile ei, asonanţa, aliteraţia ş.a.) se manifestă, în special, prin originalitatea transfigurării artistice a peisajului şi interiorului. Referindu-ne la imaginarul artistic druţian, demonstrăm, prin analize de text, că în structura textelor sale dramatice „pictura verbală” contribuie la relevarea viziunii artistice a autorului, a stilului său şi a perioadei în care acesta a activat. În acelaşi timp, peisajul şi interiorul, chiar dacă sunt elemente descriptive din „textul secundar”, totuşi au funcţii de creare a atmosferei, caracterologice, psihologice, culturologice ş.a., ceea ce demonstrează şi tranziţia de la tradiţionalism la modernism în dramaturgia naţională.