Chestionarul cu privire la percepţia de inserţie pe piaţa muncii a studenţilor şi masteranzilor din anii terminali în cadrul proiectului instituţional „Reconceptualizarea formării profesionale iniţiale şi continue a specialiştilor din perspectiva interconexiunii învăţământului superior şi a mediului economic” a avut drept scop determinarea autopercepţiei de către absolvenţii universitari a unor probleme ce ţin de integrarea în piaţa muncii. Una din întrebările chestionarului menţionat s-a referit la problema factorilor ce determină angajarea în câmpul muncii. Răspunzând la întrebarea Cât de important credeţi că a fost/ar fi pentru angajator următorul aspect pentru a-l determina să vă ofere un loc de muncă imediat după absolvire?, cei chestionaţi trebuiau să selecteze din următoarea listă:  Domeniul de studiu;  Specializarea/Programul de studiu;  Tema lucrării de licenţă/master;  Notele obţinute pe perioada studiilor;  Reputaţia universităţii;  Reputaţia facultăţii;  Experienţa de muncă acumulată anterior;  Personalitatea mea;  Experienţa de muncă în ţară;  Experienţa de muncă peste hotare;  Studii în străinătate. Vom analiza în continuare un singur factor, şi anume personalitatea mea, deoarece a fost plasat pe primul loc atât de studenţii şi masteranzii facultăţilor socioumaniste (au participat la sondaj 274 de respondenţi ai acestui profil), cât şi cei de la profilul real (174 de persoane). Datele obţinute sunt prezentate în tabelul care urmează.Din datele tabelului rezultă că, din totalul studenţilor şi masteranzilor ambelor profiluri cuprinşi în sondaj, 92,1% consideră că personalitatea mea joacă un rol foarte important în determinarea angajatorului de a oferi un loc de muncă imediat după absolvire, iar 81,6% – că, personalitatea mea joacă un rol important; e de menţionat că nici un respondent de la ambele profiluri nu a apreciat ca deloc importantă această ipostază. Totuşi, am identificat şi respondenţi (2,6%) care au susţinut că personalitatea proprie joacă un rol mai  puţin important în a-i determina pe angajatori să le ofere absolvenţilor un loc de muncă imediat după absolvire. Analizând datele din tabel, nu observăm mari diferenţe în autoaprecierea personalităţii la nivel foarte important şi important. Cea mai mare diferenţă este la nivelul medie: 7% – profilul socioumanist, şi 15,5% – profilul real. Explicaţia acestui fenomen poate fi simplă. Absolventul universitar doritor de a obţine un loc de muncă apare în faţa angajatorului singur. Se descurcă cum poate (alături nu este nici conducătorul tezei de licenţă/master, nici mentorul, nici părinţii sau prietenii). Dacă l-a convins pe angajator că locul propus la concurs îi aparţine numai lui şi nu altui concurent – va fi angajat. Se întâmplă şi invers, când personalitatea angajatului nu face faţă cerinţelor, nu l-a convins pe angajator că anume el este candidatura potrivită. Se ştie că, calificativele specifice personalităţii sunt: unicacitatea şi originalitatea, irepetabilitatea prin modul său de a fi, de a acţiona şi de a simţi; este înzestrată cu inteligenţă, cu capacitatea de autoîngrijire, realizare de sine, este capabilă să-şi menţină echilibrul şi identitatea, posedă percepţia de sine şi percepţia celorlalţi; posedă o moralitate înaltă, un nivel intelectual suficient de înalt pentru a se integra în societate, este capabilă să anticipeze unele fenomene sociale; să se manifeste activ în comunitate, realizează fapte de importanţă pentru sine şi pentru alţi oameni din societatea în care trăieşte. Personalitatea se mai caracterizează ca: a) subiect pragmatic al acţiunii (homo faber); b) subiect epistemic al cunoaşterii (homo sapiens); c) subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens) [1, p.36]. M. Zlate încă în 1988 a propus zece criterii ca fiind relevante pentru devenirea personalităţii. În viziunea cercetătorului, omul devine personalitate atunci când: 1) devine conştient de lume, de alţii, de sine – dintre aceste trei forme de conştiinţă esenţială fiind ultima, deoarece îi permite individului să-şi dea seama cine şi ce este, ce scopuri şi idealuri are, ce-şi propune să devină; are loc cristalizarea conştiinţei de sine; 2) îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine – toate sudate într-un sistem;3) desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute; activităţile sociale şi utile îl socializează pe individ, îl transformă într-o fiinţă umană; 4) emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate; 5) creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător de valori; 6) are un profil moral bine conturat, nobil, corect; 7) şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu semnificaţia situaţiilor; trecerea treptată de la control la autocontrol, de la educaţie la autoeducaţie – mijloace prin intermediul cărora individul pune stăpânire pe conduita sa; 8) se integrează armonios şi util în colectivitate, care este un mijloc de satisfacere a unor importante nevoi sociale; grupul, colectivitatea umană îi oferă individului modele de acţiune socială; 9) ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii; persoana trebuie să-şi valorifice toate disponibilităţile sale altfel ea va rămâne anonimă, va trece neobservată; această particularitate este de „reuşită în viaţă”; 10) poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi; din perspectiva acestui criteriu trebuie să înţelegem că, personalitatea are valoare de model educaţional [2, p.320-321]. Studenţii se percep ca personalităţi distincte, care înglobează multe din aceste calităţi. Atunci când absolventul plasează pe primul loc personalitatea sa, el ştie cine este, îşi cunoaşte potenţialul său, chiar dacă unii din ei se supraapreciază. Aici trebuie de menţionat faptul că la formarea studentului ca personalitate contribuie şi procesul educaţional universitar, şi domeniul de studii, şi facultatea etc.