Fiind o condiţie necesară pentru realizarea unei comunicări verbale, studiul intenţiei presupune şi o investigare a tipologiei acestei realităţi din diverse perspective. Concepută iniţial ca un act de voinţă, intenţia este definită drept “o dorinţă, un gînd de a face, de a întreprinde ceva; un proiect, un plan”1. Deşi noţiunile de intenţie şi voinţă se interferează, există, din punct de vedere psihologic, o distincţie clară dintre ele. Prima noţiune presupune o concentrare maximă de voinţă, ce duce la realizarea unei acţiuni concrete. Această semă distinctivă nu se înregistrează, însă, in semnificaţia noţiunii de voinţă. Astfel, ca urmare a celor menţionate mai sus, putem deosebi: a) intenţia curentă; b) intenţia virtuală; c) intenţia obişnuită, d) intenţia interpretativă. Din perspectivă lingvistico – cognitivă, distingem două tipuri de intenţie ce se realizează simultan şi au o influenţă reciprocă în procesul de comunicare: a) intenţia informativă; b) intenţia comunicativă. P. Grice este unul dintre primii cercetători care demonstrează că realizarea intenţiei în genere se bazează pe o dublă intenţie de a transmite un conţinut intenţional şi de a-l recunoaşte de către interlocutor. D. Sperber şi D. Wilson înaintează o versiune modificată a concepţiei lui P. Grice, reliefînd că adevărata intenţie comunicativă este de a-l face pe interlocutor să priceapă intenţia informativă a locutorului. În viziune pragmatică, identificăm: a) intenţia explicită (directă); b) intenţia implicită (indirectă). Această clasificare se află în strînsă dependenţă de gradul de penetrabilitate a semnificaţiei lingvistice convenţionale.Un studiu profund şi integrat al intenţiei nu poate fi conceput fără o analiză tipologică minuţioasă, ceea ce ne ajută să înţelegem mai bine esenţa acestui concept.