Scrierile lui Dimitrie Cantemir, ca spaţiu al cunoaşterii. De ce (şi cum) a scris Cantemir Hronicul? Care este importanţa acestei cărţi pentru cultura română? Este doar un tratat de istorie? Sunt întrebări pe care şi le-au pus/şi le pun, de-a lungul deceniilor, medieviştii, în speţă cantemirologii, editorii operei cantemiriene. Hronicul este, ca volum şi informaţie, o scriere impresionantă care duce mai departe gândul lui Miron Costin, cel care ne dă o primă monografie despre originile noastre. Ideea întocmirii unei istorii complete a românilor o regăsim şi la contemporanul său Nicolae Costin, fiul cărturar al lui Miron, sau la Constantin Cantacuzino, dar anume în Hronic sinteza istoriei tuturor românilor apare mult mai clar conturată. Redactat departe de ţară (dar în limba română! ca şi prima carte, Divanul), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ultima scriere a principelui, rămâne un act-devotament, considerat „testamentul ştiinţific lăsat de Cantemir poporului său”, prin care Cantemir „se întoarce, simbolic, între ai săi”. Cantemir ne dă o lucrare în care românii sunt văzuţi în unitatea lor primordială, o ilustrare a plămădirii unui popor şi un legământ: iubirea de moşie. Un text deschis, asertiv, menit să limpezească istoria devenirii noastre, de care am avut/avem întotdeauna nevoie.  

Dimitrie Cantemir’s writings, as an area of knowledge. Why (and how) did Cantemir write his Hronicul? What is the importance of this book for the Romanian culture? Is it just a history treaty? These are the questions that have been asked over the decades and are still asked by the mediaevalists, particularly by the cantemirologists, the editors of Cantemir’s works. Hronicul is, as both volume and information, an impressive writing that continues Miron Costin’s thought, the one who gives us the first monograph on our origins. The idea of compiling a complete history of the Romanians is also found with his contemporary, Nicolae Costin, Miron’s scholar son, or Constantin Cantacuzino, but in Hronicul the synthesis of the history of all Romanians appears much more clearly outlined. Written far from the country (but in Romanian! like his first book, Divanul), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, the last writing of the prince, remains an act of devotion, considered „the scientific testament left by Cantemir to his people”, by which Cantemir „returns, symbolically, among his own people”. Cantemir gives us a work in which the Romanians are seen in their primordial unity, an illustration of the Romanians becoming