Astăzi, Eminescu nu poate fi înteles în afăra celor doua concepte fundamentale: cultura și armonie, deoarece Eminescu este înainte de toate fenomen de cultură, poezia sa este un limbaj cultural, încărcată de mituri și simboluri, iar filosofia lui Eminescu , desprindem din analizele fundamentale ale lui M.Cimpoi. Permanenţa, imobilitatea, ca atribute supreme ale Eternului, nasc o imperfecţiune ontologică a existenţei [2,p.127]. Ancorat în realităţile tradiţiei culturale româneşti şi animat de cultul tuturor înaintaşilor, format la şcoala lui Homer, Shakespeare şi Goethe, precum şi la aceea a clasicului folclor românesc, Eminescu a realizat o operă de sinteză a tuturor tradiţiilor populare şi culte naţionale, depăşindu-le prin geniul şi munca sa nepreţuită (Z. D. Buşulenga). Dacă Titu Maiorescu a fost conştiinţa critică directoare a epocii, Mihai Eminescu reprezintă întruchiparea geniului creator şi culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat vreodată spiritualitatea românească. Eminescu este un scriitor de valoare universală, unul dintre marii poeţi ai lumii, autor de proză fantastică de talia lui Novalis, E.T.A. Hoffmann şi Edgar Allen Poe; dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-şi finalizeze proiectele, publicist de o exemplară puritate şi probitate a conştiinţei. Eminescologul Mihai Cimpoi, în vasta sa operă critică, înlătură, cu argumente, clișeele despre Eminescu, și, mergând pe urmele lui Titu Maiorescu, Tudor Vianu și G. Călinescu, nuanţează înţelegerea pesimismului eminescian prin stabilirea unor raporturi elective între Eminescu și Kant, Eminescu și Hegel. După opinia sa îndreptăţită, Eminescu se identifică unui homo dacicus, unui homo folcloricus, unui homo naturalis și unui homo religiosus. Toate aceste ipostaze ale devenirii lui Eminescu se rezumă în homo eminescianus [3, p.127], [4]. Cunoscător al culturii și filozofiei orientale indiene, ale căror opere le-a citit în original, învățînd pentru această singur sanscrita, dar și al culturii și filozofiei europene moderne, Eminescu este însăși structura omului universal (Mircea Eliade). Influenţa copleşitoare a poetului avea sã vinã din înãltarea filozoficã si din frumusetea expresivã a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitãtii nationale, în afara cãreia nu existã creatie durabilã. El însuşi s-a proiectat cu voinţã si neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligenţã si sensibilitate europeanã. Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintificã ci o temã literarã si sub raportul acesta ea se aflã în prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteazã linia timpului, stabilind pe ea o epocã a genezei lumilor, o epocã a fabulei mitologice si o epocã istoricã. Când timpul însusi este vãzut ca o functiune relativã ar fi absurd sã se atribuie autonomie, oricât de relativã ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezentã notiunea de timp istoric, dar, în general, geneza si mitologia sunt gândite de el ca modalitãtI ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfãsoarã în determinãri istorice, cronologice, ci în forme speciale pe care le determinã fiecare operã în parte. Dacismul a fost mai mult decât o idee de creaţie, a fost cu adevărat o armătură de conştiinţă, o dimensiune interioară fundamentală a fiinţei sale, o Matrice a spiritului său pe care o putem sintetiza în câteva linii de esenţă: conştiinţa onoarei şi demnităţii, sentimentul tragicului, vocaţia sacrificială, complexul nedreptăţii şi înfrângerii, într-o relaţie quasi oximoronică cu un complex al virtuţilor superioare nerăsplătite, vitregite. Privind opera eminesciană în totalitatea sa, putem afirma că Eminescu este un genial reprezentant al spiritualităţii daco-românilor. Afinităţile sale cu lumea dacilor ţine de datul său originar, pe linia sângelui, de structurarea sa interioară, ca sensibilitate determinată de fascinaţia pe care o aveau asupra sa miturile şi tradiţiile din lumea satului natal, sat definit ca univers închis, dar în care fabulosul devenea element vital. În acest sens, evoluţia operei eminesciene cuprinde numeroase creaţii, care exprimă concepţia filosofică a dacului, a românului, legat de nemurire şi de Dumnezeul unic, de Zamolxis, păstrător de datini şi de mituri, cu trimiteri în adâncimile originare milenare, ale cărei rădăcini sunt vii, asigurând continuitatea unui neam legat de o Dacie profundă şi eternă, având ca matrice stilistică codrul de veci, entitate de scară cosmică, surprinsă de Eminescu în manifestările intensive ale puterilor creatoare; spaţiul ce constituie certificatul naşterii şi identităţii românilor, a obârşiei de certă nobleţe, cu o existenţă spirituală demnă de universalitate. Codrul, ca matrice stilistică, este devenire; el creşte dincolo de stăpânii, de fapte evenimenţiale remarcabile în distincţiune, ori de rase. În creaţia eminesciană vom întâlni aceeaşi apropiată legătură a omului cu codrul, personalitate supranaturală, ca în folclorul cu rădăcini milenare. Codrul – matricea stilistică a poporului daco-român în opera lui Eminescu, ca personalitate de excepţie a spiritului românesc creator, cu adânci rădăcini în izvoarele populare, reprezintă culmea puterii de sinteză în expresie artistică, a concepţiei filosofice a neamului românesc, care se raportează la continuitatea acestuia peste milenii, la existenţa sa în Dacia Felix, în indistincţiune, unde codrul, ca matrice stilistică a poporului român devine metafizică. Legatura operei eminesciene cu devenirea istorică daco-romană nu poate fi contestata, Eminescu fiind modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii romanesti (G.Călinescu). Codrul mărginitor, în termini eminescieni, e o dimensiune ce conservă un spaţiul arhaic, dar care întoarce permanent privirea spre în sus, în acord cu cosmosul. Ancestralul menţine arhetipurile concretizate în personaje originare; zei (Sarmis,Gemenii), apariţii mitice, zâna Dochia, ursitoarele, întruchipări ale umbrelor (Strigoii, Gemenii). În mod aparent paradoxal, codrul ca mărginitor al spaţiului arhetipal, ca închidere, asigură veşnicia; ieşirea din indistincţiune, în prezent, devine istorie, temporalitate segmentată, ce duce la disoluţie. Pe de altă parte codrul dezmărgineşte, prin plonjarea în adâncimile interiorului, surprinzând mişcări sufleteşti induse de factori externi; exprimarea sinelui e legată instinctiv şi intuitiv de rădăcinile ancestrale ce implică linişte cosmică, originară, repaosul în spaţiul absolut. (Peste vârfuri, Mai am un singur dor ). Codrul este o entitate cosmică ce înseamnă devenire perpetuă; el creşte, există dincolo de stăpâni, de evenimente segmentate temporar, de individual. Afinităţile lui cu lumea dacilor ţin de datul său originar, pe linia sângelui, prin structura sa interioară, ca sensibilitate determinată de legăturile spirituale ale omul simplu, tradiţional cu satul natal, definit ca univers închis, ca toate satele de atunci, în care fabulosul, devine element vital, acesta integrându-se firesc concepţiei despre viaţă şi moarte, moştenită de la dacii străbuni, care au ca jaloane de susţinere credinţa în nemurire. Dacă o artă poetică arată, aşa cum simplist se spune, viziunea autorului asupra poeziei, în acest caz textul face mult mai mult. Pentru că există o diferenţă clară între o poezie care vorbeşte despre poezie (în general) şi o poezie care vorbeşte despre sine, iar această diferenţă ţine de tema poemului respectiv. Într-o artă poetică nemarcată de autoreferenţialitate, tema este fenomenul poetic, în general, din punctul de vedere al poetului. Autoreferenţialitatea restrînge acest cadru exclusiv la un singur poem, şi scoate astfel la iveală resorturi poetice ale textului respectiv. Tema, în acest caz, nu mai este fenomenul poetic în general, ci textul în sine capătă acest statut. Cu alte cuvinte arta poetică se referă la poezie, iar textul autoreferenţial se referă la sine. Or, în textul de faţă, versuri precum: „Ca s-explic a ta fiinţă, de gîndiri am am pus popoare,/Ca idee pe idee să clădească pîn-în soare,/Cum popoarele antice în al Asiei pământ/Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.‖ arată faptul că avem de-a face cu un text care se explică pe sine, prin autoreferenţialitate. Textul aşadar îşi trădează propriile limite, propriile resorturi, aşa cum a funcţionat şi în cazul deconstruirii măştilor zeului. Punând totul sub semnul întrebării, indicînd punctele slabe ale oricărei construcţii şi valorificînd aceste puncte slabe, Eminescu surprinde, de fapt, instabilitatea gîndirii umane, profund limitată. Mitul (creştin sau de altă natură) nu e, aşadar, pentru Eminescu, decît o proiecţie a gîndirii umane care încearcă să prindă, prin el, eternitatea. În acest caz, însă, poemul afirmă că încercarea de a prinde eternitatea este sortită eşecului. Dacă prin autoreferenţialitate textul depăşeşte statutul de simplă artă poetică, în cazul demitizării situaţia este la fel de interesantă, dat fiind faptul că poetul nu dă jos de pe piedestal un anumit zeu, ci mai degrabă îl obligă să se dea jos singur. Întreg scenariul stă sub semnul unei eterne prăbuşiri (spre deosebire de clişeul eternei deveniri) din care nimic nu poate evada în eternitate, nimic nu se poate sustrage destructurării. Mitul preocupă cercetătorii de peste 3 mii de ani. Cuvântul "mit" vine de la grecescul "mithos", care înseamnă "povestire, naraţiune tradiţională emanată de o societate primitivă". Pe parcurs de secole şi milenii mitul a explicat evoluţii enigmatice, spaţial şi temporal greu de încadrat - evoluţii care s-au petrecut în existenţa psihofizică a omului sau în universul vizibil şi invizibil al său, atribuind obârşie supranaturală fenomenelor constatate. Cosmosul, conform părerii cercetătorilor în domeniu, devine spaţiu mitic sacralizat prin opera demiurgilor, timp mitic sacralizat prin imprimarea unui ritm de dezvoltare, cauzalitate mitică (causa causarum) a tot ce se petrece în cosmos, şi finalitate mitică, exprimare a direcţiei şi sensului oricărei dezvoltări şi transformări. Dimensiunile spaţiului mitic pendulează între infinit, indefinit şi finit. Spaţiul mitic se reflectă în literatura mitologică, la fel ca şi în mitologia literară sau literatura mitologizată, în două moduri convergente, în aparentă contradicţie:  Ca spaţiu deschis, cu forme diferenţiate, cu semnificaţii variate (de la neantul fără limite şi fără substanţă la cosmos şi de la acesta la spaţiul terestru);  Ca spaţiu închis, de asemenea de diferite forme şi variate semnificaţii (de la spaţiul pământului întreg, la spaţiul unei ţări, al unui munte, al pădurii, al cetăţii, al satului, al casei şi mormântului). Timpul mitic este corelat spaţiului mitic. El începe, ca şi în cazul spaţiului mitic, odată cu creaţia lumii şi se sfârşeşte odată cu sfârşitul lumii. Exegeţii istoriei mitului susţin că timpul mitic este un timp al repetabilităţii, orientat ritual spre izvoarele creaţiei spirituale. El acţionează uneori independent, alteori paralel, alteori în contextul timpului istoric. Timpul mitic trece peste lucruri şi oameni cu puterea lui supranaturală. Toţi marii poeţi ai lumii au exaltat sentimentul timpului emanat din mitologia lor poporană şi l-au transsimbolizat epic sau liric în poezia lor cultă, sau au polarizat în penumbra sentimentului timpului emanat din mitologia lor subiectivă o poezie de profunde valenţe intimiste. Cauzalitatea mitică exprimă relaţia dintre cauze şi efecte, în funcţie de condiţiile de desfăşurare a unei acţiuni, de necesităţile cugetării mitice, de legităţile fanteziei creatoare şi de structura etnomitologiei. Imensitatea miturilor cosmogonice - dar ele sunt peste 3000 - subliniază ciclicitatea vieţii Universului luat ca un tot. Ciclicitatea Universului şi a lumii, omului a fost doctrina de bază a miturilor de totdeauna. Pentru înaintaşii noştri ea era o doctrină atât de bine închegată încât ei nici nu puteau concepe că poate fi altfel. Dionysos, de exemplu, este în legătură cu totalitatea vieţii, cu apa, seminţele, sângele...tot ce-i principiu care regenerează. în mitul lui lanus la romani, viaţa şi moartea au loc una după alta, ciclic. Fără echivoc, avem acolo atestată naşterea şi evoluţia ciclică a Universului ca şi a lumii, ele aflându-se într-un sistem unitar. Iată de ce marile personalităţi ale lumii antice au susţinut o evoluţie a lumii şi a omului ciclic repetată. Heraclit vorbeşte de "veşnica reîntoarcere" -concepţia ciclică a evoluţiei Universului şi a omului (Doctrină istorică). Euripide are două teme mitice: "vârstele lumii şi iclul neîntreupt al creaţiilor şi al distingerilor". Universul, ca şi omul, au naşteri şi morţi repetate. Sfârşitul lumii la stoici este prin foc. La Platon - prin potop. La Aristotel cele două catastrofe aveau loc la cele două solstiţii: conflagraţia la solstiţiul de vară, diluviul la cel de iarnă. Distrugeri şi refaceri repetate a Universului întreg, ca doctrină bine stabilită, cu ciclicitate absolută şi precisă, cu ere şi mundii, avem la greci, romani, azteci, indieni, vedici şi brahmani... In studiile consacrate interpretărilor mitopoetice ale pământului românesc se disting trei categorii de interpretări: 1) Una geografică, reprezentată clar în opera lui Ion Conea, după care pământul românesc se înfăţişează ca o "cetate orografică", cu ziduri masive - Munţii Carpaţi - în mijlocul căreia se află Podişul Transilvaniei; cetate înconjurată cu şanţuri externe de ape naturale, ce-i hotărnicesc teritoriul extra-muros [7]; 2) Alta de filosofie a culturii a lui Lucian Blaga, care consideră pământul românesc un spaţiu ondulat la infinit cu aspect de deal-vale, numit "spaţiu mioritic"[1] spaţiu care intră ca factor determinant în matricea stilistică a culturii române; 3) Şi alta de sociologie a culturii, prin care se consideră că pământul românesc se înfăţişează ca o incintă circulară excentrică, de un peisaj de tipul mandalei, numit "fenomenul horal", care se reflectă în unele forme, genuri şi specii de manifestări etnoculturale [8]. Evident că pe o dimensiune orizontala, codrul se constituie intr-o alta componenta a mitologiei eminesciene in acelasi sens al sugestiei absolutului, cufundând permanenţa in veşnicie, vastitatea (stând adesea sub semnul adâncimii) in nemarginire. Prezenţa obsesivă, termenul codru este folosit de Eminescu mai mult decât termenul munte, deoarece, fara excepţie, ramane in afara unui proces de metaforizare directă, lineară si inchisă. Deci, el este metafora absolută devenită mit.