Bacovia este un poet din familia unor Baudelaire sau Georg Trakl, cu nimic mai prejos decât aceştia, singular, totodată, în literatura lumii tocmai prin puterea extraordinară de a-şi fi trăit până la ultimele consecinţe „complexul existenţial‖, cu atâtea urmări benefice asupra negativului stilistic al operei, dar cu consecinţe dramatice pentru viaţa omului Bacovia. Altminteri, negativul stilistic va deveni principala direcţie în poetica secolului al XX-lea. Experienţa personală i-a îngăduit lui Bacovia să creeze un simbolism pur românesc, între estetica decadentismului francez şi eminescianism. Altminteri, despre legătura cu decadenţii francezi a vorbit el însuşi în mai multe rânduri. Însă poetul a avut deplina conştiinţă a primejdiei epigonismului şi s-a ferit a fi partizanul vreunei şcoli literare la modă, cum s-a aventurat înaintaşul său Al. Macedonski. Să ne amintim de mărturia făcută lui I. Valerian, în 1929: „Citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. (…) Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu paraziţi şi maimuţe‖. Şi s-a ţinut de cuvânt. De aceea noţiunea de bacovianism îl încape mai bine decât conceptul de simbolism. Nichita Stănescu a avut intuiţia paradoxului că Bacovia este cel mai naţional poet român de după Eminescu. De aici vine şi unicitatea lui în lirica modernă. Bacovianismul, ca realitate culturală, ţi se dezvăluie treptat, după o lungă iniţiere în literatura română, dar şi în cea europeană a secolului al XX-lea. Conştiinţa că există un fenomen literar bacovian dincolo de poezia lui Bacovia o au încă marii critici literari interbelici, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. Dar fenomenul ca atare începe să fie studiat abia după război şi după ce am ieşit din „obsedantul deceniu‖, cum a numit intervalul proletcultist 1950-1960 Marin Preda. Mihail Petroveanu, în monografia din 1969, scrie un capitol special intitulat Bacovia, bacovianism, bacovieni. Termenul intră în circuitul istoriei şi criticii literare, încât îl vom găsi supralicitat în multe dintre scrierile dedicate lui Bacovia, ajungând chiar la o saturare ce a creat o reacţie inversă, de contestare a existenţei bacovianismului. Simptomatică din acest punct de vedere este reacţia lui Adrian Dinu Rachieru într-un articol polemic găzduit de revista Ateneu în 2001: „Linia Bacovia ?‖ După criticul timişorean, Bacovia nare urmaşi, fiind, desigur, intangibil în unicitatea lui, ceea ce este adevărat. Dar lucrurile sunt cu mult mai complexe decât ne imaginăm şi cred că semieşecul criticii în a defini şi a surprinde bacovianismul pleacă din unilateralitatea metodei de cercetare, fie ea impresionistă, ca la Eugen Lovinescu şi la continuatorii lui, fie de altă natură, secolul al XX-lea excelând, sub semnul modernismului, printr-o invazie de metode, de la semiotică şi structuralism până la cercetarea sociologică sau cea freudistă. Nici postmodernismul, care a recuzat metodele, n-a avut mai mult succes, deşi poeţii generaţiei ‘80 s-au revendicat din Bacovia spre a se delimita de neomoderniştii care-i redescoperiseră pe Blaga, Arghezi, Barbu. ―Bacovia se cantonează în necuvânt, perceput ca o corporalitate intrinsecă a sinelui‖, subliniază Mihai Cimpoi,‖iar spaţiul bacovian este un ciberspaţiu post/modern în care realul şi virtualul se combină în chip liber-fantezist‖[1 p.122].―[…]Arta bacoviană constă în superlativizarea, în manieră expresionistă, a unei stări, senzaţii, impresii, proclamând deconcertant „imperialismul monotoniei‖, ca urmare a tehnicii refrenului, care amplifică ascendent solitudinea, angoasa, nevroza, spleen-ul. Exegetul relevă strategiile de elaborare a tăcerii: surdinizarea etapizată a vocabulelor, translarea ego-ului într-un dublu camuflat, impersonal, pseudofiinţal, metamorfoza dialogului în monolog litanic, degradat, apoi în monosilabe agonice, ce etalează „spectacolul insolit al alunecării cuvintelor în spaţiile goale ale necuvintelor, al golirii progresive de sens, ce sfârşeşte în golul nonsensului‖[ibidem,p.96]. Dar posteritatea i-a hărăzit o spectaculoasă carieră. Si din acest punct de vedere el rămîne o ciudăţenie. Oboseala, angoasa, disperarea îl macină. Nu iubeşte si nu cultivă scrisul inflaţionist; ceea ce, automat, îi rezervă un statut special în literatura noastră. Bacovia este un exemplar atipic pentru un neam care, în atîtea rînduri, a dat dovadă de voiosie iresponsabilă cheltuindu-se în trăncăneală. Iată de ce sîntem sceptici că ar putea fi vorba de o linie Bacovia în poezia românească. Poetul s-a epuizat livrîndu-se fără rest. Nu doar o nevastă bătăioasă si eficient agent literar (am numit-o pe Agatha), îngrijind „bolnavul familiei‖, acest ins măruntel, friguros, o fire debilă ascunzînd un urias poet – ar explica succesul postum. Nu doar „mumia cocîrjată‖, acceptînd „mascarada‖ (vorbele grele sînt ale lui Ion Caraion) cînd recuperatul Bacovia era sărbătorit la Bucuresti, cu cîteva luni înainte de „marea plecare‖, si-ar fi oferit tributul conjuncturist în schimbul reintrării în circuit. Mai degrabă are dreptate Al. George care, pensînd cîteva „mici rectificări‖, conchidea: „adevărul artistic îsi serba o mare victorie‖. Prin Bacovia asistăm la triumful (sperat) al unui marginal. Cazul Bacovia – ne-au reamintit urîciosii moralisti – avertizează, iarăsi, că, în pofida vicisitudinilor, „timpul are întotdeauna ultimul cuvînt‖. Dar timpul înseamnă, de fapt, alte generatii de cititori. Bacovia „creste‖, aluatul exegetic se revarsă, în interiorul bacovianismului inovatia pare exclusă. Neîndoios, intuitii pre-bacoviene au prefigurat un univers liric în expansiune după cum un bacovianism de suprafată poate fi detectat în cohorta post-bacovienilor. Dar poetul, credem, n-are urmasi. În Introducere în opera lui George Bacovia,[4] Dinu Flămând consideră că poezia bacoviană are numeroase analogii cu satira menipee, gen cultivat în Antichitate şi Evul Mediu, caracterizat prin carnavalizarea limbajului, dialogismul interior, amestecul de melancolie şi parodie etc. Între caracteristicile comune satirei menipee şi poeziei lui Bacovia, Dinu Flămând enumeră: „anume contraste izbitoare, combinaţiile oximoronice, disjuncţiile sus – jos şi ridicare – cădere, ca şi elementele de utopie socială, sau folosirea genurilor inedite cu o vizibilă intruziune a prozaismului în poezia lirică, pluralitatea de stiluri şi, în sfârşit, caracterul jurnalistic‖, [ibidem] trăsături care, precizează criticul, „se regăsesc nuanţat în acea poezie ce dovedeşte o lacomă priză la scris‖. Citite separat, poeziile pot parea sarace, citite laolalta, ajung, prin reluarea ritmica a acelorasi stari, la un vuiet straniu, mare, de avalansa. Bacovia incepe cu „Dormeau adanc sicriile de plumb in 1916 si termina cu „Dormeau adanc sicriile de plumb in 1954. E mai mult decat un poet cardinal, e un savant: descopera in acelasi an, 1916, bacovianismul, acele particole de tristete de margine de galaxie, de provincie de stea, pe care toti le avem in noi; pluteau in aer, dar nimeni nu reusise sa puna degetul pe ele sa le arate, halucinant‖[6,pp.361-362]. Bacovia, se stie, debutase în „Literatorul‖, în 20 martie 1899, cu poema Si toate, sub semnătura V. George; fireste, va fi revendicat de Macedonski (Făclia, 1916), poetul formîndu-se – pretindea maestrul – în „miscarea culturală si de simtire‖ a revistei. Dacă autorul Noptilor, impulsiv si revendicativ, voind o poezie nouă, intrase într-o relatie de inadecvare cu epoca si cu sine plojînd într-o existentă himerică, într-un decor artificios (pretext si prilej de a-si divulga egolatru o stare de spirit prin histrionism, demonism, magie expresivă etc.), Bacovia încheie epoca Eminescu, transformînd suferinta eminesciană („dureros de dulce‖) în altceva, acutizînd melancolia, emancipînd lirica noastră, scuturată de oboseala epigonismului. Estetismul macedonskian era extravagant si trufas; Bacovia valorifică estetic macabrul, dezvoltă viziuni tenebroase, face din plumb o metaforă a damnării, bîntuit de angoase si obsesii. Cade în dezolare, deznădejde, spaimă, singurătate. Si mărturiseste ferm: „citesc din toti, dar nu admit pe nimeni‖. În plus, suspectat de afectare, Macedonski stîrnise serioase rezerve privind autenticitatea, fortînd succesul. Bacovia, dimpotrivă, se exprimă fără arogantă, nu vrea să seducă si, paradoxal, fixat în „zarea grea de plumb‖, exercită un „farmec bizar‖ (Eugen Simion). E greu a distinge, în cazul lui, între proză si sensibilitatea reală, îngemănate pînă la confuzie. Asimilarea devine astfel identificare. Dacă Macedonski, ne reamintea Bacovia, „credea în misiunea lui‖, la rîndu-i, asumîndu-si destinul, poetul Plumb-ului, ca „muncitor intelectual‖, traversînd grele lipsuri si boli, strunit de energica Agatha, întelege poezia ca optiune definitivă. Prin filtrul simbolismului (coloristic, muzical) propune un cumul de sugestii în registru funerar, decrepit. Intră, negresit, pe lista „visătorilor damnati‖ (v. De artă) si obsedat de pictura cuvintelor (cum se mărturisea) încearcă, repetitiv, a dezvolta „un subiect de culoare‖, căzînd într-un „manierism insuportabil‖, după vechea acuză călinesciană. Recuzita simbolistă este aici retorica litotei, cum, repetat, s-a spus. Plăpînd, sensibil, cu slujbe efemere si numeroase internări, scufundat în cenusiul existential, poetul pare „a fugi de sine‖ – constata I. Negoitescu. Decorul, într-adevăr, „tine de esenta acestui lirism‖ si poetul repetitilor obsedante, torturat de umid, invocă salvator, chinuitor, un spatiu securizant. Îl va afla? Atmosfera bacoviană dezvăluie însă un scenariu apocaliptic: prăbusirea „pilotilor‖, locuintele lacustre si cavourile, zăpada-potop, canicula sau ploile putrede, în fine „materia plîngînd‖ (auzită de poetul mereu amenintat) creează un disconfort total si o astenie generalizată. Încît „suspinul‖ bacovian devine geamăt. Ispitit de „alchimia simbolistă a muzicii‖ (Theodor Codreanu), el, prin cromatizare si repetitivitate, adună note grele, „blestemate‖, împovărînd terifiant discursul. Constantin Călin ne anunţă că, poetic si biografic, putem vorbi de doi Bacovia. Dar „al doilea Bacovia‖, regenerat, echilibrat, devine un „pensionar al propriului talent‖[2 p.243]. În amurgul vietii, poetul „se contractă‖, se afundă în tăcere, culege „derizorii ecouri‖. Schimbarea de regim i-a priit, totusi, intrarea în „zodia nouă‖ oferindu-i satisfactia de a fi fost sărbătorit în „castelul nababilor‖ (decembrie 1956, la împlinirea celor 75 de ani), sfidînd sirul de umilinţe. Marginalizat, onorat, răsplătit (pentru a fi poetizat „munca eroică proletară‖, ghicea poetul), Bacovia – precizează Constantin Călin – făcea atunci figură de exponat, perceput muzeal. Ulterior, redescoperit ca „uimitor existentialist‖, făcînd din existentă o experientă scripturală, Bacovia a impus bacovianismul camodus vivendi. Această asumare totală a discursului l-a condus pe Marin Mincu spre o concluzie fermă care a făcut carieră: cum eul poetic si obiectul poeziei se confundă, orgoliosul critic nota, în premieră, că eul bacovian se situează simultan în existentă si scriitură [5, p.145]. Recuperat ulterior, reinventat în anii ‘70 sub o stea în ascensiune, noul Bacovia, hiperconstient de sine, asezat în plin modernism, intră în conflict cu alte clisee ale exegezei, si ele debitoare exceselor (în sens invers). Expediat în patru pagini de N. Manolescu în Istoria (sa) critică, Bacovia este taxat drept un „geniu naiv‖. Mare poet doar în volumul de debut, trăind acolo, cu simturi exacerbate, la o intensitate lirică niciunde atinsă, inegal, monocord, căzînd în autopastisă, eul bacovian n-ar fi capabil de tragism, străin fiind de luminile spiritului. Vladimir Streinu vedea în poezia bacoviană, confiscată de patologic, o „jelanie a fiziologiei‖. Simplificarea limbajului, să recunoastem, e reală, redundanta si stîngăciile sînt si ele evidente, cultivînd elementaritatea si banalitatea. E pusă sub semnul întrebării însăsi inteligenta artistică, în contrast cu alte opinii care văd în stenograful Bacovia „un model de tranzitie‖ (I.B. Lefter), fireste, spre postmodernism. Prizonier al decorului cvasicarceral, eul liric trăieşte sub amprenta unei nelinişti agonice, într-un decor oprimant, de izolare şi damnare. G. Călinescu observa, pe de altă parte, că lipsa de varietate duce la manierism, încât patetismul şi sentimentalismul cu însemne parodice reprezintă simboluri ale solitudinii agonice. Cadrul poetic bacovian, marcat de plictisul provincial, de monotonia zilelor autumnale, de infernul citadin sau de senzaţia degradării, este un cadru ce refuză orice idealitate, refractar transcendenţei sau elevaţiei spirituale. Sugestia poetică nu favorizează, în lirica bacoviană, visarea, ci o interzice, după cum lipseşte, cum remarca V. Fanache, iluzia vreunei transcendenţe mântuitoare, ca la poeţii decadenţi. Tocmai de aceea, discursul poetic bacovian nu se bazează pe o amplificare şi detaliere a imaginilor, ci pe concentrare treptată, pe mecanica repetiţiei ce trădează alienarea: „Sunt poetul pustiilor pieţe / Cu tristele becuri cu pală lumină / Când sună alarma în noaptea deplină / Sunt poetul pustiilor pieţe / Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra / Ce sperie câinii pribegi prin canal, / Sunt tristele becuri cu razele pale, / Tovarăş mi-i râsul hidos şi cu umbra // Sunt solitarul pustiilor pieţe / Cu jocuri de umbră ce dau nebunie; / Pălind în tăcere şi-n paralizie, / Sunt solitarul pustiilor pieţe‖. În această poezie, epitetele sunt mai degrabă convenţii, individualităţi neindividualizate, sunt imagini folosite în poezie, cum observă Gh. Crăciun, nu pentru ineditul lor, ci tocmai pentru valoarea lor comună, de şcoală poetică. Aici, vocabularul, procedeele simboliste sunt căutate cu insistenţă, iar laitmotivul şi refrenul reprezintă elemente constante de construcţie. În acest fel, se poate afirma că legea fundamentală a acestei poezii e repetiţia, recurenţa unor imagini arhetipale pentru condiţia alienantă omului modern, minată de absurd şi singurătate. Realul şi interioritatea, instanţe complementare ale poeziei bacoviene, sunt demonizate, astfel, prin precizarea lor cu acuitate repetitivă a percepţiei, realitatea e agresivă, iar fenomenele naturii sunt surprinse sub specia maleficului. Eul liric reacţionează la stimulii realului malefic prin retranşarea în limitele nevrozei, ale solitudinii şi nebuniei. Cu toate acestea, în poezia lui Bacovia lumea nu suferă un proces de i-realizare, ci, dimpotrivă, obiectele îşi acutizează forma, consistenţa, devin parcă mai agresive, conturând un univers monoton, morbid, ce se păstrează în limitele sale contingente. Bacovia îşi refuză, astfel, orice încercare de conceptualizare a realităţii, transcriind, dimpotrivă, în versurile sale, ineditul, fenomenalitatea lumii cotidiene. Această fascinaţie a concretului, acest gust al banalului şi contingentului relevă poate cel mai bine inadecvarea lui Bacovia la poetica simbolistă. „Bacovia a reuşit, prin «reaşezarea conţinutului şi manipularea expresiei», să ajungă la o «viziune» nouă, prin care obsesia sa fundamentală şi permanentă, repetiţia, este învinsă, cu fiecare poezie mare, mereu într-un mod imprevizibil - fapt care, de altfel, i-a derutat pe contemporani. Noosfera bacoviană se alcătuieşte din depuneri succesive de sensuri şi din rupturi de sens deopotrivă. Metonimiile textuale, la Bacovia, nu alcătuiesc un fir conducător uşor de urmat, ci se încâlcesc într-un ghem de contradicţii. Opera bacoviană este ireductibilă‖[3,p43]. Dar poate fi Bacovia, ne întrebăm, un model european? Suportînd toate etichetele, incomunicabil pînă la autism, conjugînd erosul (golit de sentiment, făcînd din iubită un obiect al decorului) cu „vocatia” de luptător social („al doilea Bacovia‖ fiind convins că si-a realizat „profetiile politice‖), infernalul poet, dincolo de puseele encomiastice, îsi divulgă laconic, în serii/ rafale sinonimice, tristetea irepresibilă. E încercat de istovire, acuză neputinta, invocă morbidetea, epuizarea, suferinta; universul său halucinant e în destrămare. Rămîne singur si îsi „secretă‖ versurile, se instalează „în centrul poeziei mari‖[6]. Cel ce descoperea, în 1916, bacovianismul îsi are, asadar, „simbolismul propriu‖ si lichidează „în fasă‖ o posibilă scoală, asaltată de sirul imitatorilor. Indiscutabil, infernul bacovian este individual, trăit paroxistic; iar pretinsul precursoriat e anulat din start. Oare un „geniu naiv‖ putea indica glorioasa cale pe care s-au avîntat scolitii postmodernisti? Pare ciudat dar fostul discipol macedonskian este rezultatul unui tenace efort de autoconstructie. Protejat în copilărie, poetul s-a născut bătrîn, împovărat iar omul (de care avocatura „nu s-a prins‖) era retras, blajin, un „mare sfios‖ (Z. Stancu). Încît, îmbrătisînd „munca de visător‖ într-o lume „goală de vise‖, însinguratul Bacovia, inimitabil, în pofida „curentului bacovian‖, victimizînd atîtea condeie, culege binemeritatele favoruri ale posteritătii. Eugen Lovinescu spune ca, în operele sale, Bacovia creaza "o atmosfera de plumb", surprinde un univers exterior "de coplesitoare dezolare", pustiu, apasator, obsedant prin repetitie ("Buciumul toamna/ Agonic - din fund - / Trec pasarele si tainic s-ascund. /Ţârâie ploaia / Nu-i nimeni pe drum; / Pe-afara de stai / Te-nabusi de fum." - "Pastel"). Imaginea toamnei cu ploi monotone, ce grabeste declinul vitalului, cu copaci decompusi în parcuri devastate, este limitata într-un peisaj de mahala al târgului provincial de altadata, cu casele scufundate în noroaie eterne, "între cimitir si abator" [ibidem,p.234]. Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu asteapta vreun raspuns: de aici, sentimentul vidului, râsul absurd, nervozitatea. Bacovia experimenteaza procedee moderne. Trei sunt elementele care duc la dezagregarea si la dezordinea lumii: focul, care mocneste si agonizeaza, apa, care descompune, vântul, ale carui sunete sinistre reprezinta simbolic dezechilibrul lumii. Bacovia valorifica teme si motive simboliste autentice, pe care le preia de la poetii francezi si pe care le împleteste cu maiestrie: motivul târgului provincial, motivul toamnei dezolante, motivul ploii, motivul parcului solitar, motivul singuratatii, motivul vagabondului si alcoolismului, motivul mortii si a descompunerii materiei, motivul poetului damnat, motivul iubirii (vazuta într- maniera opusa romantismului). Motivul nevrozei provocate de un anotimp sumbru, schimbator este insuflat de Baudelaire. La Bacovia, cerul jos si greu este de plumb, umezeala atinge dimensiuni apocaliptice ("De-atâtea nopti aud plouând, / Aud materia plângând" - "Lacustra"), însa, spre deosebire de Baudelaire, Bacovia nu înzestreaza urâtul cu puteri supranaturale, ci îi alatura starea de atrofiere, de deteriorare continua. ("Sunt câtiva morti în oras, iubito, / si-ncet, cadavrele se descompun. " – (Cuptor). În creatiile bacoviene, orasul apare sinistru, potrivnic vietii, ca un lacas al figurilor de ceara, al terorii, un loc unde curge sânge pe strazi, iar corbii se prabusesc din zbor. ("si sânge cald se scurge pe canal, / Plina-I zapada de sânge animal" - "Tablou de iarna"; "Departe, pe câmp, / Cad corbii, domol" – (Pastel). În "Nevroza" este zugravita imaginea târgului acoperit de zapada, întunecat, pustiu, imagine ce produce melancolie, tristete, angoasa ("si geme greu ca în delir"). Laitmotivul acestei poezii este orasul cimitir (prin repetitia versului "si singe ca-ntr-un cimitir"), simbol al mediului sufocant, lipsit de speranta. Nicolae Manolescu subliniază, de altfel, predilecţia – împinsă până la obsesie – a lui Bacovia pentru culori sugestive: „Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează personajele sau le pătează. Poetul pare a aplica vopselele pe pânză direct din tub sau cu latul cuţitului. Şi aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate‖. O poezie reprezentativă pentru o astfel de tehnică a sinesteziei e Amurg violet. Gama cromatică a poeziei e una monotonă, iar intensificarea senzaţiei se realizează prin repetarea obsesivă a culorii violet. Cadrul poetic e desenat sumar, din câteva linii, spaţiul e alcătuit din trăsături şi repere minime, astfel încât decorul e de maximă austeritate şi simplitate. Cromatica la fel ca si acustica poeziei bacoviene are un rol esential în conturarea atmosferei. Bacovia îsi marturiseste preferinta pentru culoare: "În poezie, m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau auditie colorata. Fiecarui sentiment îi corespunde o culoare." Cromatica stridenta, compusa din culori în stare pura. Albul, negrul, rosul, galbenul, violetul ocupa cel mai important loc în poeziile bacoviene, fiecare având rol de simbol. Albul reprezinta visarea si eternitatea, violetul sugereaza monotonie, spleen, iar negrul este culoarea mortii; galbenul sugereaza deznadejdea, boala, iar rosul este simbolul vietii, dar si al tuberculozei, ftiziei. Verdele asociat cu roz sau albastru simbolizeaza nevroza. Observăm că lirica bacoviană e structurată în formula unui monolog elegiac, în care senzaţia de absurd şi atmosfera tragic-crepusculară sunt dominante. Ele ţin de sensibilitatea enormă a lui Bacovia, o sensibilitate atentă la cele mai subtile nuanţe ale mecanismului lumii, la cele mai mici stridenţe ale devenirii universale. În plan ideatic, poezia lui Bacovia închipuie un univers alienant şi restrictiv, lipsit de orice urmă de idealitate, în care eul îşi resimte acut lipsa de identitate, cu sine şi cu ceilalţi, dar şi neputinţa de a fiinţa în mod autentic, plenar.