Se știe că arta și cultura constituie expresia civilizaţiei spirituale a unui popor și că în centrul acestora se află Omul, creatorul de frumos. Arta este un altfel de mod de a prezenta esenţa lumii sau, după cum s-a exprimat Lucian Blaga, este o smulgere din imediat și o transpunere permanentă în non-imediat, ca orizont veșnic prezent. Toate aceste idei s-au aflat mereu în atenţia cineaștilor, impunându-se ca subiecte complexe pentru diverse investigaţii cinematografice și ocupând un spaţiu aparte în evoluţia filmului de nonficţiune despre artă, începând cu filmele cineaștilor europeni din anii 20 ai secolului trecut și până astăzi, în epoca imaginii. Ne interesează condiţiile și repercusiunile estetice ale procesului de asimilare a limbajelor artelor plastice, în mod special a sculpturii, de către cel cinematografic. Ne vom referi la opera celebrului sculptor Constantin Brâncuși, care în acest an ar fiîmplinit o sută patruzeci de ani. Dacă sculptura este imobilă, statică prin excelenţă, centrifugă, filmul ţine de domeniul mișcărilor centripete, pe care camera de filmat le poate efectua și urmări prin propria sa deplasare. Cadrajul permite selectarea și accentuarea aspectelor importante din conţinutul operei și stabilirea distanţei de la care sunt privite, fixând cuprinderea și delimitarea câmpului vizual. Astfel, limbajul cinematografic ne oferă posibilitatea ca aceeași sculptură s-o putem cerceta în cele mai diverse aspecte: prin plan general, plan mediu, prim-plan, gros-plan. Într-un film dedicat sculpturii expresivitatea imaginii depinde și de unghiul de filmare, de modul iluminării și, desigur, de montaj. Cunoscuta operă brâncușiană „Coloana Infinitului” (lungmetrajul „Sculptorul”, regizor Cornel Mihalache), filmată dintrun unghi-plonjeu pe fondalul unui cer înnorat și a unei partituri muzicale (la orgă), obţine noi dimensiuni: rezonanţele cosmice trec de spaţiul teluric, orientându-ne spre ceva divin, spre sublim. În filmele cineaștilor Erich Nussbaum, Paul Constantinescu, Cornel Mihalache, Laurenţiu Damian opera brâncușiană impresionează ca o simfonie audiovizuală, în care fiecare voce are melodia sa, dar toate se împletesc într-o unitate organică, obţinând noi virtuţi artistice.

It is known that art and culture constitute the expression of the spiritual civilization of a nation and that the Man – the creator of beauty – is in its centre. Art is a different way of presenting the essence of the world or how it was expressed by Lucian Blaga, it is a pulling out from the immediate and a permanent transposition into the immediate, as a present eternal horizon. All these ideas have always drawn the attention of filmmakers, establishing themselves as complex topics for various cinematographic investigations and occupying a space in the evolution of nonfiction films about art, starting with the European filmmakers of the 20s of the last century up to the present, in the era of the image. We’re interested in the conditions and aesthetic implications of the process of assimilation of the art languages of plastic arts, especially that of sculpture by the cinematic language. We refer to the artwork of the famous sculptor Constantin Brancusi, who would have turned one hundred and forty years in 2016. If the sculpture is static, static par excellence, centrifugal, the film belongs to the field of centripetal movements that can be performed and followed through by the camera in its own motion. The centring of the image permits to select and emphasize the important aspects of the work and determines the distance from which they are viewed, establishing the contents and the delimitation of the field of vision. Thus, the language of cinema gives us the possibility to study the same sculpture from different aspects: general plan, environmental plan, foreground plan, detailed shot. In a movie dedicated to sculpture the expressiveness of the image depends on the angle of shooting, lighting, and of course, on editing. The famous opera of Brancusi „The Endless Column” (the full-length film „Sculptor”, directed by Cornel Mihalache) gets new dimensions owing to the high shot angle on the background of a cloudy sky and a musical score (the organ): the vibrancies of Cosmic space pass the telluric space directing us towards something divine, towards the sublime. In the films of such filmmakers as Erich Nussbaum, Paul Constantinescu, Cornel Mihalache, Laurentiu Damian the works of Brancusi are remarkable like an audio-visual symphony where every voice has its song, but everything is intertwined in an organic unity, obtaining new artistic virtues.