Numele compozitorului şi muzicologului englez Cecil Forsyth nu este foarte cunoscut comunităţii muzicale din ţara noastră, deşi el este autorul unui număr impunător de compoziţii muzicale şi lucrări muzicologice, inclusiv al manualului „Orchestraţie”, apreciat de specialişti ca fiind cea mai informativă lucrare în domeniu din prima jumătate a sec. XX. Articolul de faţă se axează pe examinarea aspectelor compoziţionale, stilistice şi interpretative ale Concertului pentru violă şi orchestră de C. Forsyth, lucrare ce se înscrie în albia stilistică a romantismului târziu. Compus şi interpretat pentru prima dată în noiembrie 1903, Concertul, deşi s‑a bucurat de popularitate în primele decenii ale sec. XX, ulterior a fost „detronat” de alte lucrări, scrise într‑un limbaj mai inovator (de exemplu, Concertul pentru violă de W. Walton, concertul Der Schwanendreher de P. Hindemith ş.a.), rămânând, însă, mereu în repertoriul didactic. Structura Concertului este una destul de obişnuită pentru acest gen, cele trei părţi fiind contrastante ca tempo şi evocând o gamă largă de imagini, de la meditaţie la agitaţie şi dramatism. Concertul pentru violă şi orchestră de Forsyth oferă oricărui violist o platformă pentru a prezenta punctele forte ale instrumentului, dar şi pentru a‑şi etala virtuozitatea şi gândirea muzicală.

The name of the English composer and musicologist Cecil Forsyth is not widely known to the musical community of our country, despite his impressive number of musical compositions and musicological works, including the manual Orchestration, which is highly appreciated by specialists as the most informative work in the field from the first half of the 20th century. This article focuses on examining the compositional, stylistic, and interpretive aspects of Forsyth’s Concerto for Viola and Orchestra, a work that belongs to the late Romantic style. Composed and first performed in November 1903, the Concerto, although popular in the early decades of the 20th century, was later “dethroned” by other works written in a more innovative language, such as W. Walton’s Viola Concerto and P. Hindemith’s Der Schwanendreher Concerto, but has always remained a staple in the didactic repertoire. The structure of the Concerto is quite typical of this genre, the three parts being contrasting in tempo and evoking a wide range of images, from meditation to agitation and drama. Forsyth’s Concerto for Viola and Orchestra offers any violist a platform to display the strengths of the instrument and to demonstrate his virtuosity and musical thinking.