pentru teatrul absurdului. În felul acesta, putem conchide că și opera scriitorilor români de la hotarul secolelor XIX-XX și de la începutul secolului al XX-lea poate fi atestată ca punct de referință și de pornire a literaturii franceze și universale despre absurd.Concepția despre absurd, răspândită în Europa la începutul și la mijlocul secolului al XX-lea prin studiile filozofilor germani și, în special, prin operele artistice ale lui J.-P. Sartre și A. Camus (de asemenea filozofi), își găsește expresia plenară în teatrul absurdului, una dintre cele mai expresive forme de protest, o semnificativă modalitate de a spune «nu» dispariției valorilor unei societăți care a demonstrat falimentul civilizației moderne. Lider incontestabil al teatrului absurdului este scriitorul român de limbă franceză Eugène Ionesco. În timp ce Camus susținea că precursori ai literaturii despre absurd și înstrăinare sunt Dostoievski și Kafka, pentru Ionesco, inclusiv prin felul de a «lucra» limbajul (deconstrucția limbajului academic), drept modele, în mare măsură, servesc opera lui Ion Luca Caragiale (care recurge în scrierile sale la «dialogul absurd», desemantizat de valențele sale tradiționale, când limbajul încetează a mai fi mesager de informație și cade în banalitate și în dezagregare) și cea a lui Urmuz, apreciat de critica literară ca precursor și părinte al absurdului, «unul dintre premergătorii revoltei artei universale» (E. Ionesco), a cărui moștenire artistică a fost preluată de T. Tzara în dadaism, iar apoi în suprarealism, realizând o deschidere spre literatura de avangardă europeană. La începutul secolului al XX-lea absurdul se regăsește și în dadaism, care, prin «poetica» asociațiilor libere și a supremației hazardului ce elimină orice intervenție a rațiunii umane, prin spectacolele scandaloase, considerate o sfidare a bunului-simț, a pregătit terenul pentru teatrul absurdului. În felul acesta, putem conchide că și opera scriitorilor români de la hotarul secolelor XIX-XX și de la începutul secolului al XX-lea poate fi atestată ca punct de referință și de pornire a literaturii franceze și universale despre absurd.

The conception about Absurd spread in Europe in the early and mid-twentieth century, through German philosophers studies, but especially through the artistic works of J.-P. Sartre and A. Camus (professional philosophers also), finds its plenary expression in the Theater of the Absurd, one of the most expressive forms of protest, a significant modality to say «No» to the values disappearance of a society that has demonstrated modern civilization bankruptcy. The undisputed leader of the Theater of the Absurd is the Romanian French-language writer Eugene Ionesco. If Camus has argued that the forerunners of literature about Absurd and Alienation are Dostoevsky and Kafka, then for Ionesco, including through the way of «working» the language (deconstruction of academic language), as models largely serve the work of Ion Luca Caragiale (who uses in his writings the «absurd dialogue», desemanticized from its traditional valences, when language ceases to be a messenger of information and falls into banality and disaggregation) and that of Urmuz, appreciated by literary critics as the forerunner and father of the Absurd, «one of the anticipators of universal art revolt» (E. Ionesco), whose artistic heritage has been assumed by T. Tzara in Dadaism, and then in Surrealism, performing an opening to European avant-garde literature. At the beginning of the twentieth century, the absurd is also found in Dadaism, which through the free associations «poetics» and the hazard supremacy, that eliminates any intervention of human reason, through scandalous shows, considered as a defiance of common sense, has paved the way for the Theater of the Absurd ones. In this manner, we can conclude that the Romanian writers work of the 19th – 20th centuries limit and of the beginning of the 20th century can also be attested as a reference and starting point for the French and universal literature about Absurd.