Autorul încearcă să pună în discuție modul antropologic, în care repertoriul de muzică neo-tradițională a orchestrei „Folclor” din perioada sovietică poate fi privit ca și „regulator social” (O. Girve), resursă de dezvoltare, patrimoniu, atașament și transmitere a moștenirii culturale, ideologice și memoriale, care tinde să exprime, să ordoneze și să organizeze lumea socială specifică epocii totalitare din RSS Moldovenească cu mijloacele puterii soft încorporate în structura generică a artelor muzicale populare profesioniste de filiație folclorică locală. Perspectiva implică necesitatea analizării proceselor de negociere, afiliere și acreditare a două direcții și cadre ideologice concurente principale în formarea repertoriului, care pot fi definite prin noțiunea de „naționalizare” și „sovietizare”. Natura duală, paralelă, sincretică și interconectată a acestor direcții epistemice-cadru determină complexitatea, plurivalența semantică și caracterul de „poli-sistem” (R. During) al repertoriului orchestrei „Folclor” din epocă ca arenă a discursului autorizat de patrimoniu, ca atelier de construcție a patrimoniului și ca sit al memoriei și identității culturale. Structura semantică și conținutul estetico-ideologic al genurilor instrumentale și vocal-instrumentale materializate în repertoriul orchestrei „Folclor” demonstrează importanța principială a relației hegemonice, dinamice și deseori conflictuală a două poziții de forță constructivistă și inovativă în cultura muzicală populară neo-tradițională din epocă: indigenismul folcloric și patrimonializarea sovietică. Astfel, pe de o parte se situează forța expresivă a genurilor, care valorifică formele, estetica și tematica socială a creației orale istorice indigene, iar pe de alta – cea a genurilor, care valorifică ideologia multiculturalismului sovietic, centralitatea ontologică și propagandistică a agendei culturale și politice a statului totalitar și a PCUS.