Cazul Eseului este cvasi-singular – din mai multe puncte de vedere – în tradiţia europeană a teoriei formelor literare. În mai bine de patru secole de la inaugurare (Essais de Montaigne, 1580) Eseul înregistrează o existenţă hamletiană, dialectic segmentată între estompare şi resuscitare genurială, fapt care induce la o stare de emulaţie teoretică. Lipsa unui prospect genurial judicios şi pertinent lasă spaţiu pentru abordările inedite, între care se manifestă şi tendinţa de a compatibiliza denumirea de gen cu proprietăţile genuriale. Paradigma conotativă a termenului literar „eseu” reflectă totodată preocupările de bază ale eseistului: căutarea, controlul/verificarea, punerea la încercare. Aceste preocupări abordează un subiect dat, de interes major pentru eseist, care relevă o problemă de natură filosofică sau ştiinţifică şi dezbate sau analizează o experienţă umană, oferită drept o adevărată aventură reflexivă de ordin spiritual-moral.

The case of the literary genre Essay and of the literary notion “essay” is unique – from several viewpoints – in the European tradition of literary criticism. What makes this case unique is precisely the act of searching the possible compatibility and potential confluences between the etymological meanings of the word “essay” and the semantics/the polysemy of the literary notion “essay”. The connotative paradigm of the literary term “essay” reflects the basic concerns of the essayist: questing, testing, and reviewing. These concerns are focused on a specific subject, of great interest, tackling a philosophical issue or a scientific matter or debating on a human experience that is offered as a real spiritual or moral adventure of thinking.