Datorită schimbării de paradigmă în domeniul dizabilităţii exprimată prin trecerea de la modelul medical de protecţie a persoanelor cu nevoi speciale la unul psihosocial, de incluziune, bazat pe respectarea egalităţii de drepturi şi şanse, a implicării depline a acestor persoane în viaţa comunităţii. În contextul dat, familia copilului din spectrul autist capătă o pondere deosebit de reprezentativă pentru societatea noastră şi devine o familie cu aceleaşi nevoi şi drepturi. Autismul este o tulburare gravă a proceselor normale de dezvoltare care apar în primii doi ani de viaţă. Afectează limbajul, jocul cogniţia, dezvoltarea socială şi abilităţile de adaptare, provocând întârzieri din ce în ce mai mari faţă de copiii de aceiaşi vârstă. Atenţia faţă de familie a început să se schimbe prin anii 90, când s-a revenit la abordarea umanistă a educaţiei şi a integrării sociale a copilului cu dizabilităţi, când a început să se promoveze dezinstituţionalizarea copiilor, când implicarea familiei în procesul dezvoltării copilului cu necesităţi speciale a devenit mult mai activă. Toate aceste schimbări au impulsionat necesitatea cercetărilor specializate în psihologia socială pentru familia ce educă un copil cu dizabilităţi. Autismul este una din cele mai grave boli ale copilăriei care frânează dezvoltarea. Copilul devine cu greu autonom. Şchioapătă din punct de vedere afectiv: ori are prea multe emoţii, ori nu are destule. Inteligenţa nu este atinsă, doar că nu se poate servi de ea din cauza închiderii sale faţă de lumea exterioară. Poate deveni competent în domeniile în care este dotat. Creşte dizamonic, unele sectoare ale personalităţii sale rămânând foarte puţin dezvoltate, în timp ce celelalte depăşesc normalul. 1 Se poate spune că păstrează aproape toată viaţa o anumită fragilitate a caracterului şi că are nevoie să fie susţinut de un mediu care să-l înţeleagă şi să-l accepte. Autismul a fost identificat ca şi o patologie aparte relativ recent. Leo Kanner2 (1943) a fost primul care a descris tabloul clinic studiind un grup de 11 copii, şi i-a dat denumirea de „ autism infantil precoce‖. El a numit trei criterii clinice care stau la baza sindromului : incapacitatea de a realiza şi dezvolta relaţii sociale reale, izolarea şi detaşarea de lumea înconjurătoare . Treptat, pornind de la Kanner , au început şi mulţi alţi cercetători şi autori să abordeze problema şi să aprofundeze studiul autismului şi modalităţile terapeutice ale acestuia.3 Părinţii sunt de obicei, primii care observă comportamentul diferit al copilului lor. De multe ori, copilului pare a fi diferit încă de la naştere: nu reacţionează la persoane sau jucării îşi fixează privirea pe un obiect, o lungă perioadă de timp. Dar, comportamentul diferit al copilului poate apărea şi după o perioadă de dezvoltare normală, când părinţii realizează ca ceva nu este în regulă, ―ceva nu merge‖. La naştere copilul este aparent normal, fără anomalii fizice sau neurologice. Antecedentele lui sunt nesemnificative. Dacă debutul este precoce, spre luna a 4 - a – a 8 – a de viaţă se ramarcă la aceşti copii, lipsa mişcărilor anticipatorii atunci când sunt luati în braţe, precum şi lipsa zâmbetului ca răspuns la zâmbetul mamei. Progresiv devine evidentă apatia, dezinteresul pentru cei din jur, copilul retregându-se parcă într-o lume interioară în care jocul ritualizat ocupă un loc important. În decursul timpului, mai mulţi autori au încercat să găsească o definiţie cât mai complexă a autismului. La începutul secolului, E. Bleuler 4 a folosit termenul de autism pentru dereglări secundare de natură psihogenetică pe care le raportează la o categorie definitorie de tulburări primare. Acestea din urmă sunt prezente în forme diferite şi în autism şi se concretizează în dereglări ale asociaţiilor de idei, întreruperea fluxului ideativ, în dereglări de limbaj şi folosirea stereotipiilor, în afirmarea stărilor de excitabilitate ce alternează cu cele de depresie, în dereglări neuro- vegetative secondate de halucinaţii în plan psihic. Din categoria celor secundare şi care pot deveni predominante în autism sunt evidenţiate toate dereglările ce ţin de evoluţia principalelor funcţii psihice şi de personalitate. Autismul este cât se poate de real şi se poate lovi pe oricine fără milă, neţinând cont de nevinovăţia copilului, de rasă, de vârstă sau alte criterii. Conform celui mai recent studiu s-a determinat că pe plan modial la fiecare douăzeci de minute se naşte un copil autist, iar în SUA., în 2007, un copil la 150 de naşteri era autist, iar în Marea Britanie , unul la fiecare 58 de naşteri deasemenea era autist. În Republica Moldova în anul 2010 au fost diagnosticaţi cu autism 103 copii, iar în anul 2012- 180 de copii. Există totuşi un criteriu de care autismul ţine cont: sexul. Frecvenţa apariţiei acestui sindrom este de patru ori mai mare la băieţi decât la fete, iar 75% din cazuri indivizii afectaţi manifestă şi retard mintal. Tratatul de psihiatrie de la Oxford1 evidenţiază trăsăturile simtomatologiei autiste:  ,,singurătatea autistă‖;  incapacitatea de a stabili relaţii, nu le place să fie îmbrăţişaţi, mângâiaţi, sărutaţi;  nu sunt mai apropiaţi de părinţi decât de străini;  nu există nici o deosebire între relaţiile cu oamenii şi relaţiile cu obiectele;  lipsa contactului vizual;  tulburări de vorbire şi limbaj;  limbajul poate apărea mai târziu, sau poate să nu apară;  nu se joacă imitativ în primul an de viaţă;  nu utilizează jucării în mod adecvat;  nu au imaginaţie creativă;  pe măsură ce cresc jumătate din autişti au un limbaj elementar, dar cu deficienţe( sunt ecolalici ( repetă fără sens cuvintele auzite));  comportament manierist\ bizar:  dorinţa obsesivă de uniformitate;  comportamente stereotipe şi agresive;  comportamente ciudate ( răsucirea degetelor, scuturatul mâinilor, învârtit ). Autismul este un handicap psihic care frânează dezvoltarea. Copilul devine cu greu autonom. Inteligenţa nu este atinsă, doar că se poate servi de ea din cauza închiderii sale faţă de lumea exterioară. Poate deveni competent în domeniile în care este dotat. Creşte dizarmonic, unele sectoare ale personalităţii sale rămânând foarte puţin dezvoltate, în timp ce altele depăşesc adesea normalul. Se poate spune că păstrează aproape toată viaţa o anumită fragilitate a caracterului şi că are nevoie să fie susţinut de un mediu care să-l înţeleagă şi să-l accepte 2 . A fi părinte este opţional până în momentul concepţiei, apoi este o obligaţie. În acestă ecuaţie intră multă dragoste, bucurii, durere, consecvenţă, un drum lung pe care cu toţii îl dorim ascendent, pe care îl urmăm cu paşi mici sau mari, încercând să facem din copilul nostru un adult independent. Autismul este un obstacol pe acest drum, obstacol pe care încercăm să îl depăşim alături de familie şi societate . Pentru a intra direct în subiect să vedem care sunt nevoile părintelui cu copil sau copii autişti. Din păcate, mult mai multe, decât instituţiile statului, societatea civilă sau specialiştii oferă şi sunt dispuşi să ofere. Una din problemele principale este aceea că nu există specialişti pregătiţi în domeniul respectiv , cât şi de asemenea nu există o coordonare şi colaborare între cei ce oferă sevicii specializate. Fiecare instituţie şi organizaţie îşi asumă răspunderea pentru ceea ce face şi în majoritatea cazurilor ignoră sau chiar sunt reticenţi la serviciile oferite de alţi profesionişti. Şcolile speciale sau cele de învăţământ de masă sunt unele din principalele institutii implicate în lucrul cu copilul autist, dar ele acordă foarte puţină atenţie nevoilor individuale ale copilului. Se ocupă de el pe parcursul orelor petrecute în şcoala şi nu oferă nici un plan pentru restul zilei. Restul zilei unui copil autist şi al familiei acestuia presupune o rutină de care copilul are neapărata nevoie şi presupune intervenţii adecvate în nenumăratele momente ce pot devein învăţare, asimilare de comportamente sociale sau de deprinderi ce ţin de autonomie şi de asemenea în momentele de criză generate de condiţia copilului1 . Familia cu un copil cu nevoi speciale se confruntă cu o stiuaţie nefamiliară şi foarte dificilă care provoacă anxietate membrilor ei. Naşterea copilului reprezintă principalul eveniment în viaţa unei familii. Părintele vede în copil continuitatea sa, îşi leagă de apariţia acestuia speranţele, dorinţele, visele neîmplinite. Dificultăţile de ordin material, oboseala ce apar în acest caz sunt compensate din plin prin trăirile emoţionale pozitive pe care le generează această situaţie. Cu totul altfel stau lucrurile în familia unde apare un copil cu dizabilitate. În majoritatea cazurilor aceasta generează o reacţie de şoc pentru părinţi. Ei se simt dezorientaţi, confuzi, uluiţi, descurajaţi. La unii dintre ei apare reacţia de negare, condiţionată de incapacitatea de a accepta pentru moment cele întâmplate şi negarea existenţei deficienţei. Dacă dizabilitatea nu este atât de severă şi vizibilă la naştere, lovitura nu este trăită atât de acut, deoarece părinţii singuri, treptat, încep să observe că copilul „nu se dezvoltă aşa cum trebuie‖, că „ceva nu merge‖. Când stabilirea diagnozei se tărăgănează, părinţii încep să se obişnuiască cu ideea că copilul lor ar avea nevoie de un sprijin specializat. De aceea uneori diagnoza copilului este primită de către părinţi cu uşurare, deoarece acest fapt le permite să iniţieze acţiuni concrete întru ajutorarea lui. Posibilitatea de a-l ajuta activ le îmbunătăţeşte vădit starea morală2 . Impactul pe care copilul din spectrul autist îl are asupra familiei nu este de neglijat. Părinţii şi fraţii părinţilor sunt de nenumarate ori sursa conflictului familial. Ei nu înteleg autismul şi din această cauză nu pot accepta comportamente ale copilului sau nu pot accepta atitudinea şi modul de relaţionare impus de părintele ce urmează o anumită linie terapeutică. Realizarea unor şedinte cu familia, informarea acestora, implicarea lor în programul de recuperare al copilului ar oferi părinţilor posibilitatea de a - şi împărtăşi problemele cu cei apropiaţi, ar ajuta familia să susţină efortul de recuperare şi de integrare socială, ar construi acea relatie unică bunici-nepoţi de care sunt privaţi prin ignoranţă. Un alt aspect foarte important este atunci când copilul cu autism începe grădiniţa şi şcoala, situaţia devine şi mai dificilă: comparaţia dintre copilul cu autism şi ceilalţi copii de vârsta lui scoate în evidenţă caracteristicile neobişnuite ale copilului cu autism. Părinţii se confruntă cu decizii care trebuiesc luate în situaţii critice de viaţă, cum ar fi alegerea unei grădiniţe sau şcoli potrivite care să ţină seama de nevoile copilului, integrarea copilului cu autism într-un program social şi alegerea unei şcoli cu învăţământ incluziv. Principalul motiv pentru promovarea frecventării grădiniţelor/şcolilor obişnuite de către copiii cu autism constă în sporirea posibilităţilor lor de a învăţa din interacţiunea cu alţii şi în promovarea participării lor la viaţa comunităţii. Deseori aceşti copii sunt excluşi din viaţa comunităţii. Fie că se ascund în casă dacă arată diferit, din cauza fricii şi/sau superstiţiilor. Deseori necesităţile lor nu sunt recunoscute şi se consideră că nu pot contribui aproape deloc la viaţa comunităţii. Dar această izolare reduce posibilităţile copiilor de a învăţa, de a creşte şi a se dezvolta la nivelul potenţialităţilor native. Astfel, sunt dublu dezavantajaţi! Frecventarea grădiniţei/şcolii locale constituie principala modalitate de a asigura includerea tuturor copiilor în societate. Procesul de învăţare a copiilor nu se desfăşoară exclusiv la grădiniţă/şcoală. Ei învaţă de la familiile lor, din contactul cu semenii şi prietenii, din participarea la diveresele activităţi care au loc în comunitate. Dar anume grădiniţa/şcoala contribuie la promovarea acestor forme de învăţare diferită1 . Priorităţile educației incluzive în Republica Moldova la etapa actuală sînt determinate printr-un set de acţiunii axate pe implementarea obiectivelor trasate în programul de dezvoltare a educaţiei incluzive. Astfel, procesul de realizare a educaţiei incluzive este determinat de Metodologia de implementare a educaţiei incluzive (Ordinul ME nr. 735 din 15 august 2011) care este elaborată în corespundere cu documentele de politici, cadrul legal şi normative este un ansamblu de metode, tehnici, procedee, acţiuni şi principii pe baza cărora se implementează educaţia incluzivă şi prevede: atribuţiile şi competenţele structurilor abilitate în domeniul implementării educaţiei incluzive (la nivel central, la nivel de administraţie publică locală de nivelul întîi şi al doilea, ONG-urile); etapele de implementare a educaţiei incluzive şi implementarea educaţiei incluzive în unitatea de învăţămînt general2 . Conceptul de incluziune este parte integrantă a intervenţiei terapeutice asupra copilului diagnosticat cu autism. În mod obişnuit, incluziunea copilului cu autism presupune integrarea lui parţială în colectiv. Diverse grădiniţe din oraşul Cahul integrează copilul cu autism în clase obişnuite, o oră pe zi, de 2 ori pe săptămână. Conceptul de socială, pentru un copil cu un potenţial, susţine că acesta are dreptul să fie în compania copiilor obşnuiţi, în aşa fel încât să poată învăţa comportamentele sociale pe care să şi le însuşească gradual în procesul lui de dezvoltare. Pentru a profita de această oportunitate, copilul trebuie integrat regulat într-o clasă de copii obişnuiţi, pentru a se putea adapta la grup şi pentru a putea câştiga încredere în sine. Integrarea este cu atât mai dificilă cu cât copilul cu autism beneficiază de intervenţie terapeutică acasă, câteva ore pe zi, după orele petrecute de copil la grădiniţă sau şcoală. Timpul necesar copilului cu autism pentru a se putea adapta la programul şcolii depinde de individualitatea fiecărui copil, de cadrul didactic cu care intră în contact, de abilităţile terapeutului şi de asemenea a potenţialului copilului cu autism. Un rol deosebit îi revine cadrului didactic de sprijin. El este cel care trebuie să creeze climatul psihologic favorabil pentru dezvoltarea fiecărui copil. Fiind o persoană pregătită şi flexibilă, el trebuie să se apropie de sufletul fiecărui educabil, pentru a-l susţine şi a-l promova. Tipologia dificultăţilor fiind variată şi manifestându-se în mod diferit de la caz la caz, solicită cadrului didactic adaptabilitate, toleranţă, acceptarea fiecărui copil, indiferent de faptul dacă este sănătos sau în dificultate3 Dr. Lovaas4 .transformă întrebarea: „Şcoli normale sau şcoli speciale?‖ în ,, copii mai avansaţi sau copii cu capacităţi mai reduse decât copilul în cauză?‖. Aceasta consideră dr.Lovaas ca fiind reala problematică a integrării copilului cu autism într-un colectiv:,,Încercaţi să includeţi copilul într-o clasă în care sunt mai mulţi copii normali sau o mixtură de copii, unii mai avansaţi alţii nu‖. Ceea ce sugerează Lovaas este să oferim copilului cu autism un cadru „normal‖, normalitatea fiind privită din punct de vedere statistic, în care există o diversitate de interacţiuni, fiecare conflict dintre colegi fiind o şansă de a-l învăţa pe copilul autist să facă faţă problemelor reale şi să lege prietenii. Incluziunea / integrarea în şcoală trebuie să aibă punctul de plecare coeficientul de inteligenţă/vârsta mentală a copilului şi nu vârsta cronologică. Simptomele autiste nu se referă la ceea ce ştie să facă copilul, ci coeficientul de inteligenţă/vârsta mentală sunt indicatoare care reflectă acest lucru. Simptomele autiste se pot combina cu toate tipurile de coeficient de inteligenţă. Vârsta mentală şi severitatea simptomelor autiste sunt indicatori pe baza cărora se pot face prognoze asupra integrării în şcoală. Cu cât vârsta mentală este mai mare şi simptomele autiste sunt mai uşoare, cu atât şansa integrării este mai mare.Pentru a se putea acomoda cu mediul în care trăieşte, copilul autist trebuie să simtă că este acceptat într-un mediu, grup care îl integrează necondiţionat. Pentru o bună incluziune şcolară sunt foarte importante următoarele aspecte:  oferirea aceloraşi oportunităţi tuturor copiilor;  cerinţe apropiate de cele pentru ceilalţi copii (având în vedere şi nivelul de dezvoltare al copilului);  cerinţe clare, structurate, simple;  acordarea timpului suplimentar pentru oferirea unui răspuns;  oferirea ajutorului doar când e absolut necesar;  recompensarea copilului, precum şi al celorlalţi copii, care interacţionează cu el;  completarea fişei de observaţie zilnică;  întâlniri regulate cu părinţii (zilnic) şi terapeuţii (cel puţin o dată la 2 săptămâni) copiilor, pentru evaluarea progreselor copiilor, identificarea punctelor tari şi slabe, stabilirea obiectivelor pentru perioada următoare, discutarea dificultăţilor, metodelor care facilitează învăţarea. Beneficiile pentru copilul autist în cadrul incluziunii şcolare cuprind dezvoltarea abilităţilor sociale în compania copiilor „normali‖, cu dezvoltare tipică în vederea unei mai bune funcţionări, posibilitatea adaptării la un grup de copii şi creşterea încrederii în sine. Beneficiile pentru ceilalţi constau în creşterea toleranţei la diversitate, îmbunătăţirea procesului de înţelegere şi conştientizare a diferenţelor şi asemănărilor dintre oameni şi prevenirea dezvoltării unor stereotipii negative în legătură cu persoanele cu dizabilităţi. În Republica Moldova, unele aspecte ale problemei socializării copiilor de vârstă preşcolară a fost cercetată de către N. Bucun, Vl. Guţu, S. Cemortan A. Bolboceanu, I. Racu, P. Jelescu. Aceşti autori menţionează că în procesul socializării se transmit şi se structurează modalităţile de comunicare, sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale); modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate ca valori într-o anumită cultură; seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de învăţare etc.); posibilităţi de relaţionare interpersonală ca şi forme de comportament caracteristice vieţii în grup; modelarea motivaţional-afectivă a individului. Mecanismele socializării evidenţiate de aceşti cercetători sunt: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc. Republica Moldova a făcut pași importanți în dezvoltare a educației incluzive și a procesului de implicare a copilului cu dizabilități în procesul educaţional. Cu toate acestea implementarea incluziunii educaționale a copiilor cu autism rămîne a fi o problemă. Cunoașterea mai profundă a particularitățile dezvoltării comportamentale și comunicaționale la copiii cu autism în contextul naţional ar fi un factor care ar impolsiona procesul.