Imersiunea esteticului în social, apariția la începutul secolului XX și revalorificarea în primele două decenii ale secolului XXI a teatrului documentar, în forma lui anticanonică,  a suscitat un șir de discuții, parte dintre ele negând conceptul de „adevăr artistic” ca drept caracteristică a acestei manifestări spectaculare. Evident, în epoca contemporană, s-au constituit noi contexte de abordare a conceptelor „asevăr„ și „adevăr artistic”, cum ar fi: contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals); contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane); contextul epistemologic (elaborarea unui concept integrator al adevărului, ţinând seama de specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere; stabilirea unei tipologii cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă, filozofie, artă; poziţia valorii de adevăr în configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice). Totodată putem vorbi și despre câteva teorii cu privire la natura adevărului: teoria corespondenţei, conform căreia adevărul reprezintă concordanţa dintre cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă; teoria coerenţei, care afirmă că adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii; teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor cunoştinţe etc. Cât privește termenul „adevăr artistic”, denumit și „adevăr estetic”, „adevăr în artă”, acesta, la rândul lui, trezește o serie de interogații, mai ales dacă îl raportăm la fenomenul teatrului documentar: „Ce relație există între frumosul artistic și adevărul gnoseologic?”, „Este justificată utilizarea calificativelor de adevărat și fals în etichetarea obiectelor estetice?”; „Căror aspecte sau secțiuni ale operelor li se potrivesc atributele de adevăr sau fals?”; În ce măsură raportul dinamic obiectiv – subiectiv determină, dimensionează sau estompează adevărul artistic?”, „Ce criterii concurează și dau consistență adevărului operelor de artă?”; „Putem vorbi de adevăr al operei sau adevăr în operă?”; „Ce raport există între adevărul artistic și autenticitate?”; „Prin ce demers metodologic s-ar putea evidenția și teoretiza specificul și trăsăturile adevărului artistic?” etc. Dincolo de aceste întrebări, în cazul în care însăși ideea că adevărul în artă nu corespunde fenomenalității naturii (faptele în sine, relatate într-o operă nu coincid cu cele din realitatea istorică) este raportată la teatrul documentar, pare să nu mai fie atât de plauzibilă. Pe de altă parte, totuși trebuie de avut în vedere și faptul că adevărul poetic este o expresie, care se schimbă când îi modifici enunțarea, că adevărul nu este doar ceea ce există a priori și în afara subiectului cunoscător, ci este creat de om ca adevăr  (Șt. Lupașco), că adevărul în artă decurge, întâi și-ntâi, din trăirea estetică. Cât privește autenticitatea teatrului documentar, considerat de unii un adevăr ce decurge din copiere, aceasta rămâne un termen ce presupune numeroase ambiguități şi implicaţii contradictorii. Presupusul adevăr din teatrul documantar nu există decât ca urmare a unei apropieri active care este de fiecare dată re-creaţie, fiind supus în permanenţă unei transformări din partea creatorilor, fie și la nivel de structură dramatică, de personaj, de opțiune pentru anumite episoade, replici etc.