Generate de condiţii social-istorice şi mentalităţi diferite, genurile şi speciile atestate şi cele existente în practica folclorică nu au aceeaşi vechime. Cele mai vechi genuri sunt cele legate de obiceiuri care implicau ritualuri sacrale şi practici magico-religioase bazate pe vechi credinţe. Cântecul ceremonial de recrutare, cunoscut sub denumirea de cântec de cătănie, este o specie relativ mai nouă, care era performată de promoţiile de flăcăi care erau recrutaţi în perioada dominaţiei habsburgice din Bihor, Transilvania, Maramureş, Bucovina, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu instituirea serviciului militar obligatoriu. În perioada dominaţiei habsburgice serviciul militar de lungă durată — până la şapte ani, — efectuat în locuri străine îndepărtate, însemna pentru tineri scoaterea lor din rosturile vieţii, iar pentru familie — pe lângă sentimentele de grijă şi durere, — însemna şi pierderea unui braţ de muncă. Aşa se face că recrutarea a fost investită cu semnificaţia marilor momente ale vieţii, evenimentul fiind marcat şi de un ceremonial al despărţirii de casă, de sat, de cei dragi. Existenţa speciei a fost motivată de un eveniment constant cu desfăşurare periodică, recrutarea feciorilor în armată, eveniment care, în sânul comunităţilor săteşti cu viaţă tradiţională, a început să fie încărcat cu semnificaţia marilor momente ale vieţii, cu semnificaţia „trecerii” de la o stare la alta şi de la o fază la alta, întocmai ca naşterea, căsătoria şi moartea. Cântecul de cătănie a fost inclus în numeroase colecţii de folclor din prima jumătate a secolului XX, ce reprezintă mai toate ţinuturile ţării. Ştim că genul se defineşte prin trei criterii fundamentale: funcţia, tematica şi structura muzicală. Cântecul de cătănie este definit de specialişti ca specie folclorică pentru că este unitar funcţional, este unitar tematic, însă în plan muzical, textele se pliază pe melodii aparţinând unor genuri diverse. Ca prilej şi mod de execuţie cântecul de cătănie aparţine categoriilor folclorice ocazionale de execuţie colectivă. Prin conţinut, el se integrează ciclului ce polarizează evenimentele mai importante ale vieţii omului: naşterea, căsătoria şi înmormântarea. Prin cei ce-l practicau predilect, el se integrează unui repertoriu specific bărbătesc. Sub aspectul tematicii, cântecele de cătănie bucovinene de la începutul secolului al XX-lea relatează condiţiile vieţii militare a românilor recrutaţi în armata imperială, dar şi dezastrele sociale pe care serviciul militar îndelungat le producea în satele bucovinene. Sub aspect muzical, textele cântecelor de cătănie sunt asociate unor melodii aparţinând unor genuri diferite: cântecul liric, doina, bocetul, marşul şi cântecul vocal de joc pliat pe horă. Probabil că în vremea vitalităţii speciei cântecului de cătănie, concomitent cu forma sa clasică performată de grupurile de flăcăi când plecau din sat, o evadare din cadrul strict al prilejului şi al funcţiei sale în câmpul mai larg al liricii s-a putut face în chipul cel mai firesc. Ca un prim moment al acestei evadări din cadrul strict funcţional poate fi considerată execuţia individuală şi neocazională, pentru sine. Astfel, dintr-o formă măsurată a ritmului s-a ajuns la un parlando-rubato, deci la o execuţie în ritm liber, nemăsurat, doinit ori jălit, care a transferat cântecul de cătănie în sfera genuistică a doinei, a cântecului propriu-zis şi a bocetului. Generat de condiţiile social-politice din Bucovina veacului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, astăzi depăşit şi ieşit din uz, cântecul de cătănie trăieşte doar în memoria documentelor de arhivă şi în antologii de epocă, prea puţin în memoria localnicilor. Cântecele de cătănie sunt mărturii de epocă, sunt documente înveşmântate în artă şi trebuie preţuite la valoarea reală pe care o deţin.