Premisele pentru fondarea instituțiilor muzicale locale sunt create la începutul secolului XIX-lea, acesta fiind simbol de renaștere naţională şi culturală cu deschidere spre Occident, iar odată cu aceasta se deschid noi instituții de învațământ cu profil muzical-artistic, care sporesc simțitor interesul pentru studierea pianului. Totodată, viaţa muzicală din Basarabia se intensifică datorită activității artistice a unor muzicieni-profesionişti cu studii la conservatoarele din Rusia şi Europa occidentală, creându-se standarde de educație muzicală și de măiestrie interpretativă, cu impact semnificativ asupra pregătirii profesionale a pianiştilor. La confluența secolelor XIX–XX, când arta sonoră, inclusiv cea de pian, își caută drumul spre afirmare, dintre profesorii notorii din ținuturile basarabene erau foarte apreciați pianiştii Antonina Stadnițki — participantă la cursurile de măiestrie superioară organizate în Elveţia de Ferrucio Busoni (septembrie 1910), de asemenea succesorul lui Leopold Godovski în cadrul Şcolii măiestriei artei pianistice pe lângă Academia de Muzică din Viena, Iuliu Guz, dar şi numeroşi artişti care au atins culmi profesioniste importante, printre care se numără N. Bongardt, absolvent al Conservatorului din Sankt-Petersburg, clasa lui T. Leschetizky, E. Maleschewsky, care a absolvit Conservatorul din Viena în clasa lui A. Door, cât şi pianiştii A. Ziloti, N. Holodkovski, E. Koniar, P. Moskalev, A. Katarji, L. Macri, M. Metlerkamp ş.a. În anul 1891, la Chişinău, M. Voloşinovskaia, care studiase la Viena, a deschis o şcoală particulară, iar mai târziu, o şcoală de muzică, accesibilă pentru toate păturile populaţiei, a fost deschisă în anul 1898 la inițiativa lui Vasile Gutor, născut la Chişinău în anul 1864, absolvent al Conservatorului din Sankt-Petersburg, promoția din anul 1890, în clasa de violoncel a lui K. Davâdov. Primele şcoli de muzică apărute în stânga Prutului, s-au afirmat nu doar prin arta componistică, ci şi prin cea interpretativă şi pedagogică, alături de renumitele şcoli pianistice, vieneză, a lui C. Czerny, şi cea londoneză, a lui M. Clementi, dar și de școlile din Franţa (Paris) și Germania (Berlin şi Leipzig), care, la hotarul dintre cele două secole, deveniseră centre importante ale înnoirii muzicii pianistice şi, totodată, puncte de atracţie pentru numeroşii pianişti-peregrini ce veneau să-şi facă stagierile în instituţiile respective, unde ulterior au mers și absolvenți din Basarabia.