În educația sovietică preșcolară, locul principal îl ocupau grădinițele și creșele. Emanciparea femeii și educația viitorilor comuniști de către stat a fost realizată cu ajutorul învățământului preșcolar. Numărul de grădinițe în anii 1924–1940 în RASSM era foarte mic, deoarece conducerea RASSM era ocupată de alte probleme politice, social-economice, precum și de școlarizarea copiilor, care era prioritară. În condițiile postbelice nu erau suficiente instituții preșcolare pentru a cuprinde toți copiii cu vârsta de până la 7 ani. De educația preșcolarilor se ocupau în continuare familiile și nu instituțiile de stat. Copiii care frecventau instituțiile preșcolare primeau îngrijire medicală, alimentație, care, după cum demonstrează rapoartele verificărilor, era deseori de calitate proastă și insuficientă, dar care era mai bună decât puteau primi în majoritatea familiilor sovietice sărace. O soluție pentru eliberarea brațelor de muncă ale femeilor a fost deschiderea grădinițelor sezoniere pe timpul lucrărilor de primăvară – vară, dar acestea nu dispuneau de condiții sanitare adecvate, nici alimentația nu era corespunzătoare, iar cadrele calificate nu erau suficiente. La sfârșitul anilor ’50, numărul copiilor din grădinițele sezoniere era de 134410, iar în grădinițele permanente era de 13117. Astfel, deși în RSSM avea loc o creștere economică relativă, iar numărul grădinițelor a crescut continuu, totuși condițiile sociale continuau să fie precare și nu satisfăceau necesitățile populației. În anii 1944–1961, în general, situația grădinițelor era grea. Abia începând cu anul 1959 situația grădinițelor și copiilor în instituțiile preșcolare s-a îmbunătățit treptat. La fel ca toate sferele societății sovietice, educația timpurie a copiilor a fost supusă ideologizării excesive. Deoarece copiii sunt mai ușor de modelat, se urmărea să fie crescută o tânără generație în conformitate cu valorile societății comuniste – cetățeni sovietici.