Muzica și literatura au fost, deseori, percepute, de bună seamă, ca o unitate indisociabilă, tainică a unor elemente interdependente. Acest fapt se explică prin unele caracteristici comune celor două ramuri ale artei: ritm, emoție, lirism, inefabil, abstract și prin capacitățile lor de a transcende spațiul contingent în manieră imediată și totală, mai mult ca alte arte. De aceea e absolut firesc ca un scriitor sau un poet, a căror arie de interese este amplă și variată, să se apropie realmente de muzică, făcând-o cu măiestrie, dintr-o mare admirație față de ea. În șirul de notorietăți ale culturi naționale, alături de Dimitrie Cantemir, Anton Pann, Dumitru Anghel etc., care au lansat gânduri profunde despre muzică și despre rolul ei în viața omului, a unei națiuni, a unei societăți evoluate, se înscrie și M. Eminescu. Există unele materiale captivante, semnate de Z. Dumitrescu-Bușulenga și Iosif Sava, de S. Pojar, El. Țurcanu, Sv. Jitariuc ș.a., care au abordat în ansamblu concepțiile muzicale ale poetului, tendința ce a urmărit-o, pe tot parcursul activității sale literare, de a promova arta, în general, de a crea o poezie cantabilă. Constatările prețioase ale autorilor nominalizați ne-au servit ca reper, pentru a releva unele idei esențiale, readucând în discuție această temă importantă, ce nu și-a pierdut actualitatea nici în zilele noastre. Aidoma unor scriitori, poeți consacrați, ca: Marcel Proust, Henry Wadsworth Longfellow, asemenea unor compozitori clasici și contemporani de talia lui Franz Liszt, Eugen Doga, Eminescu considera că muzica reprezintă un mijloc universal de comunicare. Afirmațiile sale de genul „Muzica are puterea de a ne apropia de esența lucrurilor și de a atinge mai mult rădăcinile ființei noastre ‖ conferă muzicii o dimensiune fundamentală, de profunzime. Posedând aptitudini native și cunoștințe vaste în mai multe sfere: poezie, filosofie, economie politică, drept, el nu putea rămâne indiferent față de muzică: gânditorii romantici, după cum bine se știe, au pledat pentru fuziunea deplină a poeziei și muzicii, ceea ce denotă cu adevărat că această corelație este una justificată. A fost preocupat permanent de eufonia, de perfecțiunea sonoră și a formei versului, căutând în viață și în artă cu o sete nestinsă absolutul, muzica devenindu-i aproape inimii și sufletului, simțind necesitatea continuă de a o cunoaște temeinic. Pentru Eminescu, muzica, mai ales cea populară, a constituit un izvor sacru de constantă inspirație, ce l-a ajutat să scrie o operă poetică desăvârșită, în bună parte, pusă pe note de cei mai talentați compozitori de pe ambele maluri ale Prutului. Celebrii critici literari români: T. Vianu, G. Călinescu, T. Maiorescu ș.a. au încercat să contureze contribuția substanțială a poetului la evoluția muzicii românești, accentuând mereu atitudinea vibrantă și imensa dragoste, pe care le-a manifestat pentru cântec, îndeosebi, pentru melosul popular. Oriunde s-ar fi aflat (la Viena, la Berlin, la Iași și la București), el a fost un împătimit al muzicii, al celei naționale, în primul rând, dar și al celei străine: a pătruns în sferele marii muzici europene. Aprofundându-se în studiul creației muzicale a unor compozitori naționali de valoare: Constantin Bărcănescu, Toma Micheru, Ciprian Porumbescu, Teodor Burada, Eduard Caudella, , evident, și a celor străini: Mozart, Beethoven, Rihard Wilhelm Wagner, Giovani Pierluigi da Palestrina, Vicenzo Bellini, Pablo Sarassate ș.a., Eminescu s-a străduit să-i promoveze, ori de câte ori avea ocazia: le făcea publicitate la revistele unde colabora, își exprima punctul de vedere asupra unor reprezentanți ai muzicii naționale, ce au contribuit la ctitorirea unor instituții muzicale românești. Prin intermediul cronicilor sale muzicale, el invita publicul să ia parte la concerte, la spectacole, stimulându-i pe compozitori și interpreți. Grație participării sale active la trupele teatrale, el avea posibilitatea să cunoască muzica de scenă, vodevilurile, canțonetele timpului. În opera sa (poezie, proză literară, publicistică), descoperim idei, opinii originale despre muzică, ce are misiunea de a educa, de a cultiva, de a lărgi orizontul cultural și intelectual al ființei umane, în linii mari, de a înnobila și de a o motiva să realizeze fapte mărețe. Conform părerii lui Eminescu, prin cântec, prin audiere, printr-o relație directă cu arta sunetelor, se dezvoltă simțul estetic sănătos al unei personalități.