Dezvoltarea articolului cu privire la statutul judecătorului este de o im-portanţă deosebită anume astăzi, în condițiile în care observăm o presiune socială sporită, exagerată, chiar asupra sistemului judiciar. Focusându-se asupra principiului libertății presei și libertății de opinie, societatea, necondiționat, afectează asigurarea independenței corpului judecătoresc. Datorită activităţii speciale desfăşurată de judecător, acestuia trebuie să i se asigure garanţii în raport cu celelalte „puteri”. Pentru a exista o „putere” judecătorească autonomă, e necesar prioritar să fie îndeplinite trei condiţii, respectiv: organele care pronunţă dreptul să fie adecvate acestei funcţii; desemnarea judecătorilor să nu depindă de factorul politic şi să fie asigurată independenţa efectivă a persoanelor fizice învestite în funcţia de judecător [1]. Judecătorul – în calitatea sa de garant al drepturilor fundamentale – este împuternicit să le ocrotească, şi împotriva voinţei majorităţii, dar în concordanță cu legea. Anume acest fapt îl face vulnerabil în fața mulțimii, statul fiind obligat să-i ofere siguranță. Din Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistra-turii, adoptate la Milano în anul 1985 şi confirmate de Adunarea Ge-nerală ONU în acelaşi an, rezultă că independenţa judecătorilor trebu-ie garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în altă lege naţională, iar celelalte „puteri” constituite în stat sunt datorate să o respecte. Și art.124 alin. (3) din Constituţia României proclamă acest principiu fundamental. Organismele internaţionale au adoptat şi alte acte declarative priv-ind protejarea principiului independentei judecătorului:  Proiectul de Declaraţie Universală privind independenţa justiţiei, elaborat de dr. Singhvi (1987);  Principiile de la Tokyo privind independenţa puterii judecătoreşti în regiunea juridică asiatică (adoptat în 1981);  Codul Asociaţiei Internaţionale a Avocaţilor privind standardele minime de independenţă a puterii judecătoreşti, adoptat la New Delhi (1982);  Proiectul standardelor independenţei puterii judecătoreşti şi a profesiei de avocat (elaborat în 1986). De principiu, în doctrina juridică, inclusiv cea constituţională, se acreditează ideea că independenţa judecătorilor poate fi analizată dintr-o dublă perspectivă: o independenţă funcţională a judecătorilor; o independenţă personală a acestora. Independenţa funcţională – porneşte de la ideea că justiţia se reali-zează prin intermediul unei categorii specializate de organe (de autori-tăţi), apte să îndeplinească funcţia de judecată. Din punct de vedere funcţional „puterea” judecătorească trebuie să statueze asupra cauzelor aduse judecăţii, fără restricţii, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea justiţiabililor sau din partea altei „puteri” consti-tuite în stat. În Republica Moldova, în conformitate cu legislaţia în vi-goare, independenţa funcţională a judecătorilor este consacrată, în mod indirect, în dispoziţiile Legii fundamentale. Art. 115 alin. (1) al Constituţia Republicii Moldova prevede: „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel, şi prin judecătorii”. Independenţa judecătorului presupune şi o latură personală, referi-toare la statutul acestui „personaj-cheie” al societăţii contemporane. Independenţa personală se manifestă cu prioritate în privinţa carierei profesionale a judecătorului cu scopul de a-l feri pe acesta de caprici-ile celorlalte „puteri” constituite în stat, şi în mod deosebit în raport cu „puterea” executivă. În acest sens, judecătorii din RM sunt abilitați cu imunitate judecătorească. Trebuie subliniat, de la bun început, că noţi-unea de imunitate judecătorească face parte din conceptul larg de in-dependenţă judecătorească. Imunitatea judecătorească nu este un scop în sine, ci servește independenței judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examinze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credință a cauzei. Independenţa funcţională trebuie să fie dublată de independenţa personală a judecătorului, întrucât în acest mod se poate asigura şi ga-ranta o independenţă reală a reprezentanţilor „puterii” judecătoreşti. Revenind la subiectul imunității judecătorești, astăzi sunt prezente un șir de dispute, unii membri ai societății pledând pentru eliminarea acesteia. Noi însă considerăm că în condițiile deficienței grave prezentate mai sus, eliminarea imunității ar diminua în totalitate viabilitatea unui sistem judecătoresc independent. Anume această prerogativă este indiciul primordial al unei justiții independente. Judecătorii tuturor statelor membre CSI (Federatia Rusă, Belarus, Ucraina, Georgia) au parte de imunitate oferită de stat. Mai mult de atât, și state membre ale Uniunii Europene, ca România, Bulgaria, Lituania, Estonia oferă această prerogativă magistraților fiind stipulat faptul că ,,Judecătorii, procurorii si magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii” . Concluzionând, putem afirma că în Statul de Drept, independenţa judecătorilor nu este un privilegiu acordat membrilor corpului judecă-toresc, dar ea reprezenintă o garanţie pentru cetăţeni. Numai un sistem judiciar imparțial, inamovibil și, cel mai important, independent este în stare să asigure adevărata echitate socială.