În literatura de specialitate psihomotricitatea este considerată o funcţie complexă a, o aptitudine care integrează atât aspecte ale activităţii motorii, cât şi manifestări ale funcţiilor perceptive. Evoluţia conduitelor psihomotorii ale fiecărui individ se dezvoltă în funcţie de înzestrarea sa aptitudinală, de gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală şi de influenţele educative cărora le-a fost supus pe tot parcursul copilăriei. Psihomotricitatea, ca funcţie complexă ce determină reglarea comportamentului uman, include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actelor de răspuns motric. Psihomotricitatea face posibilă adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală), adaptarea educativă, prin intermediul componentelor sale de bază.