Jurnalul intim este o specie a literaturii de confesiune. Mult timp, această specie a fost interpretată ca un timp trăit, valoros prin bogăţia sa afectivă, prin nouă perspectivă pe care o aduce asupra autorului lui, formă de scriere cea mai amplă să furnizeze cunoaşterea exactă în domeniul vieţii interioare. Acest mod de abordare a vieţii sufleteşti a eroului, conceput ca formă intimă în roman a început să fie practicat cu prisosinţă de scriitorii perioadei interbelice. De multe ori această modalitate de destăinuire a emoţiilor şi trăirilor vieţii sufleteşti ia forma confesiunii, mărturisirii, solilocviului sau a monologului interior. Studiat din perspectiva modalităţilor de caracterizare psihologică putem spune că jurnalul intim este o autoanaliză sau o mărturisire a personajului care se află la un moment de cotitură, moment care îl determină să ia o decizie sau să-şi schimbe cursul vieţii. În acest caz personajul se destăinuie, îşi analizează viaţa sau sentimentele sale (ca de exemplu Allan din “Maitreyi” a lui Mircea Eliade – în momentul cînd îşi analizează presimţirile şi sentimentele faţă de fiica protectorului său). Astfel confesiunea denunţă o introvertire, născîndu-se din dorinţa de-a alcătui o imagine năzuită. Cauza care îi ademeneşte pe mulţi dintre scriitorii noştri de orientare autentistă să folosească jurnalul intim ca modalitate psihologică de prezentare a vieţii interioare a personajelor sale este dorinţa de a fixa sentimentele şi ideile care nu apar decît odată în existenţă. Detaliile şi conversaţiile fără importanţă, micile evenimente ale vieţii obişnuite pot astfel căpăta după o anumită perioadă de timp o semnificaţie majoră şi sînt înregistrate pentru a lupta împotriva uitării