Grădina este un topos cu semnificaţie ambivalentă, nu este doar un loc al desfătării plin de flori şi linişte primordială, ci şi locul primei nelegiuiri, care a atras înstrăinarea de Dumnezeu şi ca rezultat moartea. Este simbolul creaţiei, începutului primordial, „naşterii” Omului „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise” (Biblia / Geneza), dar şi simbolul terifiant al sfîrşitului „În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni” (Biblia / Isaia). Motivul grădinii originare, văzut ca spaţiu al armoniei primordiale, dar şi ca topos al raiului pierdut, al căderii în ispită, a fost din cele mai vechi timpuri un topoi frecventat cu ardoare de către scriitorii aproape din toate epocile. În opera lui Dimitrie Cantemir motivul grădinii se impune pornind chiar cu prefaţa celei dintîi scrieri ale sale Divanul sau Gîlceava Înţeleptului cu Lumea ca simbol al creaţiei: cu oarecare şi osîrdie şi osteninţă, din a multora, nu de pemintéşti, ce cereşti ogoară, neveştedzitoare floricéle, cu nestricătoriu miros adunate şi-ntrulocate li-am prefăcut. Însă dominant în opera princepelui este cea de-a doua imagine a „grădinii”, ca loc al păcatului, al ispitei, al degradării spirituale: „sînt [Lumea – n.n.] grădină plină de pomi sau pomi plini de roadă ... Domnul m-au meşterşuguit; şi mă ţiiu cu oamenii şi oamenii cu mine. Tot un „rai rărturnat” este şi imaginea apocaliptică a Epithimiei − aflată în centrul unui peisaj feeric, aceasta este o bolgie infernală supusă doar legii morbului. Feeria forţată, dimensiunile bizare, idolatrizarea unui satrap (Pleonexia), solaritatea calpă şi atmosfera venită parcă din paginile danteşti, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice.