Omul a trecut, dintotdeauna, prin perioade tumultoase, dar mereu a „răzbit cumva la lumină”. Prin lucrarea de față doresc să aduc în prim-plan faptul că, în literatură, ideea că viitorul ne-ar putea aparține și reprezintă o materie organică, care poate părea o creație a hazardului, a constituit, in nuce, o tematică pe care scriitorii au polemizat-o și fructificat-o în lucrările lor. Pentru început, un prim punct de plecare îl reprezintă opera „Viața lumii” de Miron Costin, primul poem filozofic din întreaga noastră literatură, având drept temă destinul. Așadar, viața omului este o preocupare veche în spațiul românesc și, totuși, Miron Costin vine cu o viziune destul de pesimistă: În lut și în cenușă te prefaci, o, oame. De asemenea, în trilogia „Setea muntelui de seară”, primează atitudinea vizionaristă, personajele fiind într-o continuă luptă cu prezentul. Teatrul lui Sorescu se dorește a fi o operă a eliberării, ci nicidecum a acceptării tacite a sorții nefavorabile. Tragedia „Iona” exemplifică, poate la cel mai înalt nivel, că omul se află într-o continuă luptă. Acest modus vivendi reprezentat alegoric prin tăierea repetată a burților chiților nu devine decât o transliterare a omului de rând care face tot ce îi stă în putință să reușească. În plus, proza lui Dan Coman prezintă un interes deosebit pentru studiul nostru. Anticipăm, încă din titlu, o anumită reținere asupra fenomenului schimbării. Totuși, așa să fie? Construcție postmodernistă, romanul „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” reprezintă, de fapt, o suită de schimbări nu numai la nivelul acțiunii și destinelor personajelor, cât și la nivelul structural al scrierii. Sintetizând, am vrut să pun în evidență modul în care elementul schimbării și motivul fortuna labilis sunt reprezentate în literatura română de-a lungul timpului. Se observă o conservare a viziunii: chiar dacă forma (putem spune că) a evoluat, fondul a rămas unul asemănător de la Umanism la Postmodernism