Actualitatea temei este determinată de faptul că necontenita devenire a fenomenului poetic solicită achiziții și perspective noi de interpretare. Polemicile despre fenomenul existenței sau al inexistenței poeziei feminine în contextul literar, posibilitatea reinterpretării aspectului autenticității/ biografismului în opera lirică feminină, ca element artistic veritabil, ar permite o cercetare interesantă și relevantă pentru înțele­ge­rea conceptelor menționate. Cu atât mai atrăgătoare apa­re problema în lumina afirmațiilor controversate ale numelor no­to­rii din istoria și ctri­tica literară românească. E.Lovinescu afirma: „Li­te­ratura nu e în genere o vocație feminină, ci bărbătească” [1, p.36], în același context Garabet Ibrăileanu are altă părere, men­țio­nând schim­ba­rea pe care o va aduce în literatură pleiada feminină prin „serio-zi­tatea, amploarea, diversitatea, complexitatea vieții”. Tudor Vianu men­ționa în Scriitori români din sec.XX că se naște în literatura ro­mână un fenomen inedit: „Se înfiri­pea­ză, sub ochii noștri, literatura fe­minină românească (ceva cu totul deo­sebit de agitația puțin ridicolă și de speța de mondenitate care se numește feminism)” [3, p.389]. Mai ales prezintă interes deosebit poezia feminină șaizecistă, generație care „găsise toate porțile des­chise”, după cum menționa N.Manolescu [2].Poezia neomodernistă feminină este marcată de mai multe nume sonore: Ana Blandiana, Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Marcela Benea ș.a. – poete cu o bogată lume interioară, cu un profund simț al logosului, cu o verticalitate de invidiat. În contextul celor enunțate ne vom axa pe cercetarea ele­men­tu­lui biografic corelat cu cel ficțional la trei poete: Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu și Marcela Benea. Dacă primele două s-au impus și prin poezie civică cu nuanțe grave, fiind luptătoare aprige cu regimul, atunci Marcela Benea e o fire proverbial de modestă, pe care Emilian Galaicu-Păun a definit-o astfel: „într-o zi m-a căutat un surâs/ este o lacrimă,/ o lacrimă – Marcela Benea”, iar Ion Hadârcă afirmă: „Am impresia că, de la Magda Isanos, noi nu am avut o poetă mai integră”.Elementul autobiografic cercetat este cel al pierderii, al contactului cu moartea: în creația Anei Blandiana – pierderea tatălui, la Ileana Mă­lăncioiu – moartea surorii, iar la Marcela Benea – pierderea so­țului. Biograficul este interpretat drept semn al autenticității operei artistice și, cu toate acestea, poetul se detașează de elementul pri­va­tu­lui, atunci când acesta devine accesibil publicului larg.Ana Blandiana, în volumul Călcâiul vulnerabil (1966), este cup­rin­să de teama de maculare, eul poetic își simte conștiința limitelor, e vul­ne­rabil prin milă, care devine un viciu Îi plâng pe proști și proștii mă înving (Eclipsă). Alt text enunță un adevăr suprem, durerea îl sin­gu­­lari­zează pe om, în toate momentele supreme omul este singur: Du­re­rea nu e contagioasă, durerea/Singularizează mai atroce decât zi­du­rile (Carantină). Un alt volum A treia taină (1969) conține o în­trea­gă filo­so­fie a nemuririi prin identificarea cu Marele Univers, arta fiind transsubstanțiere, o mutație ontologică, poeziile Călătorie în cău­ta­rea sinelui sau Reqviem cu naivul meu tată,/ (...) tragicul Gheorghe.Ileana Mălăncioiu, pe care N. Steinhardt o caracterizează ca pe o fe­­meie „curajoasă. Aspră. O tărie inteligentă (foc)” totodată e ace­sibilă milei și duioșiei. Volumul Sora mea de dincolo (1980) valorifică tema singurătății, ca, de altfel, în toate trei etapele creației poetei, care sunt unite de o linie comună, de obsesia morții, ce le dă profunzime. Textele din volumul menționat au caracter de bocet, de cântec funerar, po­ves­tind balada celei ce nu a putut învinge moartea. Tablourile sunt des­prinse parcă din frescile ce reprezintă scene din Apocalips: până și tristețea se dusese/ când moartea începuse să secere/ în fiecare zi pe ci­neva/ și voi cântați cântece de petrecere (Ce vesele cântece). Tema morții și a singurătății, a cenușiului, a humei, a plânsului, dorința deta­șării de realitate și a uitării de sine se regăsesc și în poemele Cântec de dor, Atunci am înțeles; Vis etc.În poezia Marcelei Benea, pierderea naște singurătatea omului în dia­logul mut cu Dumnezeu: Fastă, singurătatea de ea însăși se ump­le:/ tăcerea neexplorată/ comă/ fără frați, fără îngeri (Singu­ră­ta­te). În alt poem dedicat lui Leonard Tuchilatu, Ca o omidă tenace mă­nân­că sfârșitul/ din trupul lui încă tânăr... și fulgerător moartea îl fură su­fe­­rinței, absolvind școala morții/ (...) Ca un elev supradotat. (Anti­ca­me­­ra). Poeta își duce povara singurătății cu grație, având întipărită adânc în memorie o față tristă a celuia căruia îi trimite noua adresă a ploii...Trei poete, trei destine, trei modalități de transfigurare a realității în planul ficțiunii literare. Fenomen ce valorează prin originalitate și po­tența creatoare, plasându-se în afara percepției gender și trecând peste limitele timpului și spațiului. Aceasta este poezia feminină: cerebrală, empatică, sensibilă, regeneratoare, tămăduitoare, deci multiaspectuală.