Separatismul reprezintă pentru comunitatea internaţională o ameninţare complexă şi persistentă, care necesită un răspuns comprehensiv şi multidimensional la nivel strategic, solicitând implicare directă din partea tuturor statelor lumii. Acest pericol a impus redefiniri ale conceptului de securitate colectivă în context global traversat de întreaga comunitate internaţională. Prevenirea şi combaterea crimelor cu caracter transnaţional, cum ar fi separatismul, a devenit o prioritate şi în politica internă şi externă a Republicii Moldova. Spre regret, separatismul [1] continuă să reprezinte obstacolul de bază în calea consolidării independenţei Republicii Moldova ca stat integru și indivizibil, dezvoltării sale economice, fapt care blochează realizarea obiectivelor strategice interne şi externe. În ultima perioadă, Republica Moldova a sensibilizat sistemic instituţiile internaţionale abilitate asupra pericolului pe care îl reprezintă persistenţa conflictului din raioanele de est pentru securitatea regională şi internaţională. Reglementarea acestuia a devenit o prioritate importantă a politicii statului, întru realizarea căruia au fost întreprinse o serie de acţiuni concrete. În acest sens, remarcăm intensificarea demersurilor diplomatice în adresa celor mai influente state şi organisme internaţionale având ca scop elaborarea unei soluţii politice durabile şi ireversibile. Escaladarea separatismului prin apariția de noi forme privind conținutul politic din partea autorităților publice centrale întru asigurarea securităţii naționale și regionale implică necesitatea de a dezvolta cele mai eficiente metode de combatere a separatismului, fapt ce ar minimiza impactul negativ asupra securității naționale a Republicii Moldova. De la declararea independenţei sale şi până în prezent, în Republica Moldova persistă o serie de condiții privind apariția şi dezvoltarea separatismului alimentat de prezenţa lacunelor de ordin normativ în relaţiile dintre autorităţile centrale şi administrația publică locală; criza politică și socioeconomică, indignarea unor segmente ale populaţiei în raport cu politicile autorităților centrale, persistenţa intereselor geostrategice ale unor state în regiune pentru care alimentarea separatismului reprezintă un mijloc de punere în aplicare a intereselor geopolitice. În aceste condiţii, identificarea manifestărilor separatiste, a factorilor determinanți şi evaluarea riscurilor separatismului pentru securitatea ţării, identificarea unor mecanisme eficiente din partea autorităţilor centrale diminuarea acestor pericole devine o prioritate nu numai pentru instituţiile de securitate ale statului, dar şi pentru centrele ştiinţifice de profil [2]. În Republica Moldova, două regiuni sunt expuse tendinţelor separatiste: raioanele de est și Unitatea Teritorială Administrativă Găgăuzia. În cazul raioanelor de est, după prăbușirea URSS, confruntarea cu autoritățile centrale ale Republicii Moldova a evoluat într-un conflict armat deschis, ulterior transformat într-un conflict înghețat. În UTA Găgăuzia, prin acordarea unui statut special şi a unei autonomii autorităților publice locale, conflictul se află în stare latentă, dar uneori apare la suprafață [3]. Izolarea acestor regiuni-focare ale separatismului de politica autorităţilor centrale şi necultivarea spiritului patriotic şi respectului în raport cu limba şi istoria Republicii Moldova în rândul minorităţilor etnice distanţează şi mai mult de scenariul soluţionării integrative şi unitare a tendinţelor separatiste din ţara noastră. Astăzi Republica Moldova care de jure, conform Constituţiei, este un stat unitar, de facto prezintă caracteristici tot mai vădite ale unei federaţii. Deşi aceste trăsături s-au intensificat în timp, autorităţile centrale nu s-au autosesizat la timp pentru eradicarea lor. Relaţia dintre autorităţile centrale şi cele ale autonomiei nu a fost întotdeauna una armonioasă, cea mai profundă criză manifestându-se în 2002, dictată de elaborarea proiectului de decizii ale Adunării Populare din Găgăuzia în privinţa păstrării dreptului de a desfăşura referendumuri într-un şir de zone populate ale sudului Republicii Moldova, în legătură cu intrarea în componenţa autonomiei şi cu denumirea ei, cât şi a Legii despre introducerea modificărilor şi completărilor în Constituţia Republicii Moldova cu privire la statutul Găgăuziei, elaborate în Comrat [4]. Sentimentul de temeri reale sau false întru păstrarea identității, apartenenţei etnice era exacerbat de politicile guvernamentale lipsite de viziuni clare. Întrucât cerințele minorităților etnice au fost ignorate sau se confruntau cu opoziția clară a autorităților Republicii Moldova, a existat o radicalizare și o înăsprire a pozițiilor minorităților etnice, care a condus la formarea treptată a conducerii politice a acestor minorităţi, ce servea în calitate de reprezentant al întregului grup etnic. Inițial, acest proces a fost, în mare măsură, spontan. Dar, odată cu intensificarea contracţiunilor autorităților Republicii Moldova, el începe să ia o formă organizată și conștientă. Treptat s-a constituit o unitate a administrației publice locale. Argumentul despre dorința poporului moldovenesc de a se uni cu România a fost utilizat de liderii transnistreni și UTA Găgăuzia pentru crearea unei opinii publice negative a populației din aceste regiuni împotriva puterii centrale [5]. Consolidarea restricțiilor impuse de conducerea Republicii Moldova a dus la politizarea în continuare a sloganurilor și obiectivelor mișcării minorităților etnice, consolidarea fundamentelor propriului lor „stat”. Următorul impas în acest conflict a devenit dilema statutului teritorial, precum și trecerea la utilizarea măsurilor extreme ale aparatului represiv și punitiv, pentru a suprima mișcarea apărută. Politica naţionalismului lingvistic şi expulzarea reprezen tanţilor netitulari ai populaţiei din procesul de conducere şi procesul de privatizare nu au putut să nu alarmeze minorităţile care riscau să piardă tot. Un rol activ în incitarea psihozei în masă în Republica Moldova a jucat şi mass-media, care a contribuit la modelarea conştiinţei publice însoţită de stereotipurile de confruntare. În cazul Transnistriei, „războiul psihologic” al ambelor părți a precedat etapa de confruntare deschisă cu aplicarea forțelor armate [6]. Prioritățile de dezvoltare conceptuală a politicii de stat privind combaterea separatismului este o condiție prealabilă pentru politici eficiente de asigurare a intereselor naționale ale Republicii Moldova într-o gamă largă de domenii și sfere de interes. Analiza generalizată a separatismului din Republica Moldova ne permite să formulăm următoarele concluzii şi recomandări: - separatismul reprezintă un risc major pentru asigurarea securităţii naționale a Republicii Moldova; - factorii ce alimentează separatismul continuă să fie prezenţi în ţara noastră. Mai mult ca atât, conflictele interne ce duc la separatism adesea se dezlănţuie atunci când situația socioeconomică generală din țară se înrăutăţeşte sau când este prezentă instabilitatea politică. Astfel, adoptarea ideilor separatismului este corelată cu principalii indicatori ai nivelului de tensiune sociale în Republica Moldova. Creșterea tensiunilor sociale este însoțită de creşterea indicatorilor separatismului și viceversa; - cursul proeuropean al Republicii Moldova generează nu doar efecte pozitive, ci și anumite tensiuni, precum aspirațiile separatiste în interiorul și în exteriorul țării. De jure, separatismul constituie unul dintre principalele obstacole în calea integrării europene a Republicii Moldova. Puterea politică trebuie să dezvolte și să pună în aplicare un sistem de măsuri, ce ar putea reduce riscul de creștere a sentimentului separatist din Republica Moldova, printre care propunem: - problema separatismului în niciun fel nu poate fi soluţionată prin violență într-o zonă militarizată. În acest context, considerăm necesară demilitarizarea regiunii şi schimbarea misiunii de pacificare în una civilă cu participare internaţională sub egida OSCE; - desfăşurarea reformei administrativ-teritoriale, inclusiv în UTA Găgăuzia, în special în domeniul statutului proprietăţii publice locale, deoarece în acest domeniu apar sistematic dispute asupra partajării gestiunii, astfel încât este împiedicată asigurarea unei autonomii locale eficiente.