Uzul limbajului implică de fiecare dată şi sensuri care nu sunt exteriorizate, proces completat cu ceea ce este subînţeles. Totodată, acest fapt nu este posibil decât numai atunci, când interlocutorii împărtăşesc acelaşi cadru de experienţă sau de competenţe. Acceptat în teoria implicitului ca «non-dit», fenomenul dat este, fără îndoială, inevitabil, dar nu şi inocent. Pentru că ceea ce e subînţeles e indispensabil comprehensiunii, ascultătorul este, de fapt, forţat să accepte ideile şi ideologiile conţinute în enunţ. Astfel, utilizarea lui «non-dit» poate fi o piedică lingvistică. În acest context, trebuie menţionată proprietatea cuvintelor de a acumula nu numai sensuri convenţionale, ci şi implicite, care necesită a fi descifrate de către destinatar în diferite tipuri de enunţuri, inclusiv texte. Comprehensiunea globală a enunţului este inclusă în cea a subînţelesului şi a presupusului, altminteri spus, pentru a înţelege un enunţ e nevoie de a decoda atât conţinuturile implicite, cât si cele explicite.