Litextracţia endoorală în sialolitiaza gigantă a glandei submandibulare
Закрыть
Conţinutul numărului revistei
Articolul precedent
Articolul urmator
448 6
Ultima descărcare din IBN:
2018-10-30 15:00
SM ISO690:2012
ŞCERBATIUC, Dumitru; LEHTMAN, Sofia. Litextracţia endoorală în sialolitiaza gigantă a glandei submandibulare . In: Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţe Medicale. 2012, nr. 2(34), pp. 153-156. ISSN 1857-0011.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF
BibTeX
DataCite
Dublin Core
Buletinul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiinţe Medicale
Numărul 2(34) / 2012 / ISSN 1857-0011

Litextracţia endoorală în sialolitiaza gigantă a glandei submandibulare

Pag. 153-156

Şcerbatiuc Dumitru, Lehtman Sofia
 
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu“
 
Disponibil în IBN: 17 decembrie 2013


Rezumat

Sialolitiaza gigantă este considerată o patologie rară, în literatura anglo-saxonă fiind descrise 54 de cazuri în perioada 1942-2009. Autorii prezintă cazul clinic de sialolitiază gigantă rezolvat prin litextracţie endoorală. Este prezentată revista literaturii la acest subiect.

Giant sialolithiasis is a rare finding, with only 54 cases being published during 1942-2009. The authors present a case of giant sialolithiasis with successful intraoral calculi extraction, as well as the literature review regarding this topic.

Гигантский сиалолитиаз является редким заболеванием в англоаксонской литературе описаны 54 случая в период 1942-2009. Авторы представляют гигантский сиалолитиаза разрешённый эндоральной литекстракцией. Представлены данные современной литературы.

Dublin Core Export

<?xml version='1.0' encoding='utf-8'?>
<oai_dc:dc xmlns:dc='http://purl.org/dc/elements/1.1/' xmlns:oai_dc='http://www.openarchives.org/OAI/2.0/oai_dc/' xmlns:xsi='http://www.w3.org/2001/XMLSchema-instance' xsi:schemaLocation='http://www.openarchives.org/OAI/2.0/oai_dc/ http://www.openarchives.org/OAI/2.0/oai_dc.xsd'>
<dc:creator>Antoci, C.V.</dc:creator>
<dc:date>2016</dc:date>
<dc:description xml:lang='ro'><p>Adresarea, prin excelenţă, reprezintă o formă de existenţă a comunicării. Comunicarea, la r&acirc;ndul ei, &icirc;şi găseşte maxima expresie &icirc;n discurs. Transpunerea discursurilor din vorbire directă &icirc;n vorbire indirectă implică modificări ale formelor de adresare fie prin reorganizarea sintactică, fie prin eliminarea lor [3, p.824]. Comunicarea directă, determinată de coprezenţa locutorului şi a alocutorului, implică adresarea, prin care se instituie relaţia dintre locutor şi alocutor &icirc;n cadrul comunicării lingvistice. Adresarea presupune numirea destinatarului şi solicitarea ca acesta să-şi asume rolul de alocutor (prin folosirea vocativului cu intonaţie specifică sau datorită formei imperative a enunţurilor). Limba rom&acirc;nă dispune de un sistem al elementelor de adresare puternic standardizat. Astfel mijloacele lingvistice utilizate pentru realizarea actului adresării pot fi repartizate &icirc;n două categorii:&nbsp; a) substantive sau substitute (adjective şi numerale): nume proprii şi nume comune; numele generice de rudenie; nume de relaţii interpersonale; nume de titluri, funcţii; termeni de afecţiune sau &icirc;njurare la cazul vocativ; b) pronumele (&icirc;n special pronumele de politeţe). Actul adresării, constitutiv pentru reprezentarea situaţiei dialogale, se realizează punctual, prin intermediul alocutivelor. Elementele specifice planului adresării directe către partenerul de dialog se constituie &icirc;n formaţiuni const&acirc;nd &icirc;n elemente lexicale specializate pentru desemnarea destinatarului [3, p.842]. După cum se afirmă, vocativul este cazul caracteristic substantivelor utilizate alocutiv, asociat, de obicei, cu mijloace de aceeaşi clasă funcţională. Vocativul are funcţie conativă (identificarea şi apelarea alocutorului), funcţie fatică şi funcţie expresivă. Este un caz nu numai pentru că nu are legături sintactice propriu-zise cu celelalte cuvinte din propoziţie, ci şi pentru că este &icirc;ncărcat de afectivitatea interlocutorilor. De altfel, vocativul are prin natura lui o poziţie aparte &icirc;ntre celelalte cazuri. De aceea el nu se &icirc;ntrebuinţează dec&acirc;t ca mijloc familiar de adresare sau ca mijloc de invocare [1, p.67-71]. Termenii de adresare se deosebesc &icirc;n funcţie de c&acirc;ţiva factori foarte importanţi: factori sociali, factori contextuali şi stilistici şi sunt utilizaţi &icirc;n comunicarea directă sau indirectă pentru identificarea destinatarului. Fără &icirc;ndoială, cea mai simplă formă de adresare, acceptată şi utilizată de toţi cel mai des este domnule şi doamnă/domnişoară. Aceasta este folosită mai ales &icirc;n cazul &icirc;n care vorbim cu persoane necunoscute, iar numele acestora nu-l cunoaştem. Acestea desemnează, prin tradiţie: o persoană de gen masculin, o persoană de gen feminin căsătorită, o persoană de gen feminin necăsătorită. Dacă rolurile care intră &icirc;n relaţie sunt mai distanţate social, formula de adresare este de tipul doamnă/domnule + titlu; pe măsură ce distanţa dintre roluri se reduce, vorbitorul recurge la vocativul numelor proprii sau al substantivelor comune şi chiar la interjecţii. Această gradare a elementelor fatice cu rol de adresare corespunde creşterii gradului de afectivitate dintre partenerii aflaţi &icirc;n interacţiune [3, p.846]. O diferenţă importantă se observă &icirc;n limba rom&acirc;nă atunci c&acirc;nd este vorba despre adresarea oficială vs adresarea neoficială. Aceste două sisteme diferă foarte mult &icirc;ntre ele. Adresarea oficială se consideră a fi str&acirc;ns legată de condiţiile vieţii publice. Aceasta trebuie să se conformeze strict normelor şi se utilizează obligatoriu &icirc;n cadrul relaţiilor şi corespondenţelor oficiale, dar nu numai (domnule profesor, domnule director, doamna Moraru, domnule avocat etc.). Formele domn/ doamnă relevă respectul faţă de acea persoană căreia i se adresează şi mai indică un anumit grad de formalitate. Adresarea neoficială constituie o parte componentă a oralităţii. Forma orală acceptă destul de uşor abaterile. De altfel presupune diminutivele, augmentativele, forme neliterare de pronunţare ş.a. O varietate de exemple &icirc;n acest sens găsim la Ion Creangă (Ian taci, măi femeie, că biserica-i &icirc;n inima omului, şi dacă voi muri, tot la biserică am să şed; Măi omule, măi! Ai să te duci &icirc;n fundul iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci un băiat popă!; Las&rsquo;, măi deosebit,Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai &icirc;ngrijiţi at&acirc;ta; Ia tăceţi, bre, răspunse Zaharia; Ho, mă! ce vă este?).&nbsp; Limba rom&acirc;nă şi-a dezvoltat un sistem de adresare pronominală, &icirc;n care, alături de tu/voi şi dumneavoastră, mai există o formă, mai puţin formală, apropiată funcţional de ,,tu&rdquo;. E vorba despre dumneata, care uneori este folosit &icirc;n defavoarea alocutorului. Folosirea interjecţiilor de adresare (mă/măi) este semnalată cu frecvenţă sporită &icirc;n unele graiuri rom&acirc;neşti. &Icirc;n utilizarea vocativului unor nume, grade de rudenie, interjecţia mă, bă apare ca o intensificare a chemării: mă soru-mea, mă omule. Adesea se remarcă folosirea interjecţiei mă ca singura formă de adresare &icirc;n locul vocativului bărbate [3, p.852]. &Icirc;ntre elementele alocutive, o poziţie centrală are verbul la imperativ. Ca mod al adresării directe, imperativul apare, de regulă, &icirc;n enunţuri de tip prescriptiv, &icirc;n diverse forme ale discursului adresat (dialog, vorbire directă, vorbire indirectă liberă etc.); informaţia purtată de imperative este susţinută de conturul intonaţional al enunţului.&nbsp; Deseori imperativul este utilizat &icirc;n combinaţie cu interjecţii adresative (Bravo, mă!; Unde-i mă-ta, fa? &ndash; I.L.Caragiale; He! Trăsnea, mă! scoală!; Mă! ia ascutaţi; &ndash; Amintiri din copilărie), cu substantive sau pronume &icirc;n cazul vocativ (Prietene, vino-ncoace!; Maria, vino tu m&acirc;ine!), cu adjective substantivizate (dragule, scumpo, frumoaso etc.), pronume de politeţe (dumneavoastră, domnia sa, maiestatea voastră, mata etc.). Acest sistem deosebit de dezvoltat al elementelor de adresare serveţte nu numai la &icirc;ndeplinirea funcţiei fatice a limbajului, ci &icirc;ndeplineşte şi funcţia persuasivă a limbajului. Astfel, &icirc;ntr-o oarecare măsură, urmăreşte să convingă sau să &icirc;ntărească convingerile alocutorului. Fără &icirc;ndoială, limbajul adresativ constituie mijlocul căruia i se valorifică virtuţile pentru atingerea scopului. El trebuie să răspundă unor condiţii-cheie &ndash; să informeze, să dovedească şi să obţină asumarea.</p></dc:description>
<dc:source>Integrare prin cercetare și inovare. (Vol.1) 46-49</dc:source>
<dc:title><p>Structuri gramaticale ale adresării&nbsp; &icirc;n limba rom&acirc;nă</p></dc:title>
<dc:type>info:eu-repo/semantics/article</dc:type>
</oai_dc:dc>