Limbile latină şi greacă sunt sursă de extragere şi de creare a unităților terminologice, asigurând o terminologie universală, nelimitată de anumite bariere pentru nicio naţiune. Unităţile terminologice constituite în baza limbilor savante formează lexiconul general internaţional, responsabil de crearea, stocarea şi funcţionarea terminologiilor domeniale. Necesităţile denominative în terminologie implică interacţiunea conceptelor şi formarea de noi câmpuri conceptuale. Menţionăm atestarea unei „existenţe paralele” a termenului în mai multe sisteme terminologice, prin instalarea polisemiei terminologice. Unitatea terminologică în funcție de variabilitatea domenială este susceptibilă a aduce cunoştinţe suplimentare despre „lucrurile” domeniului specializat, asigurând comunicarea specializată în domeniul respectiv. Tendinţa onomasiologică de a denumi noutăţile tehnico-ştiinţifice în baza unităţilor lexicale deja existente în limbă (în plan pragmatic „formaţiunile savante” ţin de domeniul generalului prezentând invariante cu sens unitar şi concepte bine stabilite: de exemplu, elementul terminologic angi(o)- < gr. angeion, „vas sanguin”) produce integrări conceptuale noi, fiind utilizat intra-/interdomenial. Variantele, puse în situaţia de a se acomoda noilor noţiuni în funcţie de domeniile de activitate care le solicită, suportă modificări semantice prin restricţie sau extindere semantică. Astfel, fiind solicitate în plan sintagmatic a acoperi golul denominativ domenial, acestea se realizează în variantele: angi(o)1- „receptacul”: angioblastom „tumoare musculară malignă”; angi(o)-2 „canal”: angiocolită „inflamaţia căilor biliare”; angi(o)-3 „vas arterial”: angioragie „hemoragie arterială”; angi(o)-4 „de culoarea sângelui”: angiolupoid „tuberculoză cutanată atipică, caracterizată prin plici roşii” etc. Prezentul articol propune un studiu al variabilității unităților terminologice din perspectiva tridimensionalității limbii (cuvânt → obiect; cuvânt → cuvânt, cuvânt → ego hic nunc), în funcție de nevoile denominative domeniale

Latin and Greek are a source of extraction and creation of terminological units, forming an unlimited, universal terminology. Terminological units based on these languages form the general international lexicon responsible for the creation, storage and operation of domain terminologies. Denominative needs in terminology involve the interaction of concepts and the formation of new conceptual fields. We mention the presence of a “parallel existence” of the term in several terminological systems, through the installation of terminological polysemy. The terminological unit according to the domain variability is likely to bring additional knowledge about the “things” of the specialized field, ensuring specialized communication. The onomasiological tendency to name the technical-scientific novelties based on the lexical units already existing in the language (pragmatically, “Latin and Greek formations” belong to the common language, presenting invariants with unitary meaning and well-established concepts: for example, the terminological elements angi (o)- < Gr. angeion “blood vessel”) produces new conceptual integrations, which is used intra-/interdomainly. The variants, inflicted to adapt to the new notions depending on the fields of activity that require them, support changes in meaning through semantic restriction or expansion. Thus, they are used to cover the denominative gap (e.g., medicine) in the variants: angi(o)1- “receptacle”: angioblastoma; angi(o)²- “channel”: angiocolitis; angi(o)-3 “arterial vessel”: angiorrhagia; angi(o)-4 “blood-coloured”: angiolupoid, etc. The article will propose a study of the variability of terminological units from the perspective of the three-dimensionality of the language (word → object; word → word, word → ego hic nunc), according to domain denominative needs.