Constatarea rădăcinilor și originii muzicii sârbești ne conduce spre cercetarea datelor despre muzică în timpul așezării vechilor sloveni. Izvoarele cercetării sunt duble: pe de o parte studiile comparative pe baza rămășițelor folclorice actuale și pe de altă parte, documentele istorice. Pe lângă datele istorice ale contemporanilor, destul de sărace, câteva date despre rolul muzicii în viața popoarelor slovene ne oferă cercetările filologice. Vechea tradiție a cântatului este legată de lucrările la câmp, îngrijirea vitelor, activitățile zilnice, cu șezătorile. Trei evenimente importante din viața fiecărei familii: nunta, botezul și moartea, sunt de asemenea de mare însemnătate pentru popor și se serbează printr-o serie de ritualuri însoțite de cântec și joc. În această tradiție sunt păstrate urme ale trecutului antic, dar se observă și o influență a dezvoltării ulterioare — migrația diferitelor culturi în urma evenimentelor istorice și schimbarea cursului economico-social. Impresiile de călătorie (jurnalele) siriene, arabe și în special bizantine, povestesc și despre dezvoltarea muzicală a slovenilor. Geograful bizantin Strabo a observat o muzicalitate deosebită a slovenilor și a amintit interpretarea la instrumente de suflat și cu coarde, iar scriitorul Teofilakt Simokata amintea că slovenii cântă și la chitară și liră, dar „nu știu să sufle în trompetele militare”. Nikifor Gregora (Nichifor Gregora) a scris despre cântecele tragice, care se executau antifonic, despre melodiile asemănătoare cu cântecele grecești mixolidice, și despre jocurile pe care le-a văzut. Nu există multe date despre muzica de la palatele feudale în perioadă de început a Evului Mediu pe teritoriul locuit de slavii sudici. Ascensiunea dinastiei Nemanjić, activitățile urmașilor lor, Ștefan Lazarević și Durda Branković (Giurgia), precum și ascensiunea înaltelor familii în Bosnia medievală, Herțegovina și Zeta, au contribuit însă la dezvoltarea diverselor activități artistice. Monumentele arhitectonice și picturile sunt martore ale potențialului creativ. Renumitele Hilandar, Studenica, Sopočani, Staro Nagoricino, Gracanica, Dečani, Ravanica, mănăstirile din Fruškogora și altele, arhivele și bibliotecile lor bogate, stau mărturie slavei și puterii ctitorilor lor și în același timp marilor artiști ai acelor vremuri. Muzica acelor vremuri nu a lăsat o urmă a existenței ei. Mărturiile sunt indirecte, în cronici se amintesc doar evenimentele la care au luat parte muzicienii de amuzament și după denumirile folosite, se poate constata legătura cu tradiția europeană actuală vremurilor: Spilmani (poreclă germană), Skomrasi, Gudeci și Sviralnici. Obiceiul acelor vremuri, prin care domnitorii și-au arătat respectul față de vecini și aliați, este ca de sărbători să trimită pe cei mai buni artiști pentru a preamări. Evenimentul stă mărturie a multor schimbări și schimburi, mai ales între sârbi și conducătorii dubrovnici (din regiunea Dubrovnicului). În acest fel sunt păstrate și numele primilor muzicieni, suflători: Dragan din Prizren, Preda suflătorul și Hruse, care, probabil a fost guslar. Popularitatea pe care au avut-o șpilmanii, skomoroșii, gudiții și suflătorii, nu a fost mică (Špilmani, Skomoroțo, Gudci, Sviralnici). Mulţi dintre acești cântăreți au locuit la curtea domnitorilor sârbi. În sufrageria domnitorului Stevan Prvovenčani se cânta din tobe și gusle. Nu numai tusaliile au fost alungate și persecutate de către biserică, ci și „cântecele și jocurile diavolești”, cântate și jucate de popor și, de asemenea, cântăreții călători, care au ajuns chiar până la Dubrovnik pentru a preamări sărbătorile Sf. Vlana.