În contextul globalizării şi integrarii, devin tot mai vizibile tendinţele de interdisciplinaritate, interculturalitate, în ascensiunea spre o metaştiinţă, spre o sinteză metodologică, gîndire spectrală, limbaj universal, în mare parte impulsionate atît de necesitatea privirii în ansamblu, cît şi datorita crizei de gîndire şi reprezentare caracteristice secolelor XX-XXI. Metodele muzicologice de cercetare a fenomenului muzical deasemenea evoluează, fiind într-o strînsă interdependenţă cu transformările istorice şi culturale. În muzicologia contemporană se profileaza metodele semiologiei si semioticii muzicale, fenomenologiei şi interculturalităţii muzicale.Principiul abordării interculturale poate fi vizat, după opinia lui C.Cucoş[1], în două ipostaze: pe un plan sincronic – vizînd perspectiva unor culturi diferite din acelaşi prezent istoric, este sensul curent dat interculturalităţii şi domeniul de reflexie cel mai bogat pînă în prezent; pe un plan diacronic - ca pîrghie regulatoare sau catalizator al întîlnirii unor culturi, ce aparţin unor perioade de timp diferite. Aşadar, perspectiva interculturală realizează condiţia de relaţionare (stilistică, genuistică, hermeneutică, structuralistă, ş.m.) solicitînd a fi poziţionată în spaţiu, în acelaşi timp, însă, subliniind necesitatea de a fi pusă în diferite paradigme temporale. În procesul investigării dimensiunea interculturală însăşi devine o metodă de cercetare a fenomenului muzical contemporan, constituindu-se dintr-o sumă de noţiuni teoretice privind organizarea discursului muzical la nivel micro- şi macro-structural, urmate de o serie de analize semiotice, a tehnicilor utilizate precum şi de interpretare muzicală. Perspectiva interculturală se impune drept o metodă nouă în preocupările de bază a activităţii muzicale, vizînd atît aspectul practic « ce cuprinde activităţile artistico-emotive de creare, interpretare şi receptare a operelor de artă » , cît şi latura teoretică sau sistematică « ce dezvoltă activităţile intelectual-raţionale de cunoaştere, analizare şi sintetizare a fenomenelor artistice muzicale, constituind ştiinţa muzicii » [2]. În analiza discursului muzical metoda interculturală, colaborînd cu metodele semiologiei şi semioticii muzicale, rezidă în depistarea reflexelor interculturale, detectabile atît la nivelul: - sintactic, de realizare, ce vizează arhitectonica întregii construcţii;cît şi la cel - semantic, de percepere, ce cuprinde dimensiunea conceptuală, conţinutul ideatic şi imagistica creaţiei muzicale analizate, aşa numitul poiesis « création », cît şi condiţia estetică de « réception »[3]. Diferenţierea domeniilor ştiinţifice a provocat autoconservarea şi izolarea lor în diverse paradigme, fapt ce a condus în perioada contemporană la necesitatea colaborării şi interferenţei ştiinţelor sociale cu ştiinţele naturii, la decodificarea lor şi la crearea unui limbaj universal. Corespondenţa şi împrumutul metodelor: fenomenologiei lui Husserl sau hermeneuticii, a semioticii şi semiologiei, în domeniul muzical demonstrează aspectul integrativ al tendinţelor ştiinţifice şi culturale actuale, iar diversele mijloace de abordare interculturală se combină într-o strategie nouă de abordare a diversităţii culturale şi sociale în contextul muzical contemporan.