În termenii teoriei, apariţia normelor ce au incriminat utilizarea copiilor în cadrul conflictelor armate a fost generată în contextul istoric, social şi juridic al anilor postbelici – ocasiolegis – ca reacţie a comunității internaţionale faţă de pierderile în rândurile copiilor şi menirea normei, scopurile urmărite de aceasta – ratiolegis – au fost de a preîntâmpina şi combate practicile de implicare a copiilor în conflictele armate atât în plan naţional, precum şi la eşalon mondial, în conformitate cu obligaţiile asumate de state prin semnarea Convenției cu privire la drepturile copilului, dar şi alte acte internaţionale în materia protecţiei copiilor.  Problema de bază în materia protecţiei copiilor afectaţi de conflictele armate contemporane o constituie aspectele realizării răspunderii ce survine pentru cei care încalcă interdicţia: pentru cei ce recrutează, precum şi pentru statele care admit această încălcare. Din păcate, practica demonstrează că deseori săvârşirea acestei infracţiuni rămâne nepedepsită. Totodată, există frecvente cazuri când la săvârşirea infracţiunii participă mai multe persoane, însă sunt pedepsite unităţi. Suplimentar, conflictele armate interne, al căror număr sporeşte alarmant în fiece an, prezintă, de fapt, situații în care aplicarea textelor internaţionale nu are nici un sens pentru beligeranţi. Prin urmare, unicul instrument care ar fi capabil să oblige statele să acţioneze în modul cuvenit este instituţia, iar în opinia autorilor contemporani – ramura răspunderii internaţionale. De exemplu, Tribunalul special pentru Sierra Leone, în practica sa, cu referire la copiii-soldaţi arată că sancţiunile dure afectează grav persoanele care au recrutat sau utilizat copii pentru a face război.  Recrutarea copiilor-soldaţi comportă consecinţe negative atât pentru copii, cât şi pentru persoanele care s-au ciocnit cu ei în acţiunile militare. Recrutarea copiilor-soldați are ca efect moartea, cauzarea vătămărilor corporale copiilor, precum şi adaptarea dificilă a copilului la viaţa normală. Aceasta, de asemenea, își impune amprenta negativă asupra generaţiilor viitoare. Atitudinea pasivă faţă de implicarea copiilor în conflictele armate vine în contradicţie cu dispoziţiile actelor internaţionale, care reglementează protecţia specială a copiilor. Din acest considerent, interzicerea recrutării copiilor-soldaţi este problema primordială, care trebuie să fie soluţionată atât de părţi, precum şi de către societatea internaţională. În această ordine de idei, răspunderea pentru realizarea ansamblului de măsuri în vederea interzicerii atragerii copiilor în ostilități revine în primul rând statelor care au ratificat convenţiile referitoare la protecţia copiilor în timpul conflictelor armate şi care au obligaţia de a adopta, la nivelul legislaţiei interne, măsurile de implementare a acestor convenţii care trebuie să corespundă cu ordinea juridică internă a statului dat.Aceste măsuri legislative, sau de altă natură, trebuie să ofere statelor posibilitatea de a respecta normele stabilite de convenţii, pe de o parte, şi să asigure respectarea lor, pe de altă parte [1, p.33]. Statutul de la Roma din anul 1998,ce a creat Curtea Penală Internațională, a recunoscut natura criminală și inumană a recrutării și utilizării copiilor în război. Prima învinuire pronunțată de Curte a fost cea a lui Tomas Lubanga Dyilo pentru recrutarea și utilizarea copiilor în Republica Democrată Congo. Acest caz a fost ales pentru realizarea urmăririlor cu scopul de a semnala dezaprobarea comunităţii internaţionale a unei asemenea crime și de a recunoaşte această crimă ca cea mai gravă ce poate fi săvârşită în perioada unui conflict armat [2, p.17]. În detalii, art. 8(2)(b)(xxvi) din Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI) interzice recrutarea copiilor de până la 15 ani în forțele armate regulate naţionale, sau folosirea lor pentru participare activă la ostilităţi în conflictele armate internaţionale; art. 8(2)(e)(vii) al Statutului CPI conține norma analogică pentru situațiile de conflict armat intern.  Totodată, Statutul Curţii Penale Internaţionale conține norme ce au drept obiectiv protecţia copiilor în toate situaţiile, indiferent de faptul dacă aceştia participă direct la ostilităţi sau sunt afectaţi de consecințele acestora. În aşa mod, Statutul CPI propune definiţia genocidului, ce include transferul forţat al copiilor dintr-un grup în altul; definirea sclaviei, ce constituie o crimă contra umanităţii. Această din urmă clauză cuprinde şi practica răspândită a folosirii copiilor în scopuri sexuale sau în alte scopuri pe timp de pace sau conflict militar. În lista crimelor de război, statutul cuprinde interdicţia de a direcționa intenţionat atacurile asupra clădirilor destinate educației, învățământului în perioada conflictelor armate internaționale sau interne. La fel este reiterată interdicţia prezentă în mai multe acte internaționale, şi anume, interdicţia de a înrola copiii mai mici de 15 ani în forţele armate naționale, precum şi în forţele sau grupurile armate în cadrul conflictelor armate interne [2, p.114-115]. De asemenea, art. 4 (c) din Statutul Tribunalului special pentru Sierra Leone reproduce conținutul art. 8(2)(e)(vii) al Statutului CPI. Acest fapt a stat la baza deciziei Tribunalului special pentru Sierra-Leone de a condamna 3 persoane în cazul AFRC, şi anume, Brima, Camara și Canu la termene lungi de privaţiune de libertate inclusiv pentru recrutarea și utilizarea copiilorsoldaţi. Una din condiţiile angajării răspunderii juridice pentru atragerea copiilor în ostilităţi este săvârşirea faptei internaţionale ilicite, care datorită gradului sporit de pericol social pe care-l prezintă este numită crimă de război.  Crimele de război constituie o categorie de fapte penale prin care se încalcă în mod grav regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cu caracter cutumiar, referitoare la modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi de bunuri în cadrul acestuia. Termenul crimă de război este o expresie care desemnează încălcarea normelor de purtare a războiului de către orice persoană sau persoane, militare sau civile. Aceste crime sunt condamnabile în temeiuri morale, etice sau religioase, întrucât ele constituie încălcări ale normelor legale, având drept rezultat lezarea celor nevinovați și neprotejați, duc la degradarea scopurilor și principiilor beligeranţilor, sunt cauză a slăbirii disciplinei propriilor forţe militare, afectează relaţiile cu alte state şi pot cauza represalii din partea oponenţilor [3, p.16]. Sfera crimelor de război a fost extinsă considerabil prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi prin Protocolul adiţional II la aceste Convenții din 1977. În Convenții se specifică că în conflictele armate sunt interzise oricând şi oriunde: luarea de ostatici, execuţiile fără judecată, tortura şi orice tratament crud şi dezonorant. De asemenea, convențiile prevăd în mod categoric obligaţia statelor de a urmări şi pedepsi persoanele care se fac vinovate de comiterea crimelor de război. Pornind de la principii, general recunoscute în materie, de încriminare şi jurisdicţie în privinţa crimelor de război, Convenţiile de la Geneva au stabilit obligaţia statelor de a adopta legislaţia necesară pentru pedepsirea infracţiunilor grave pe care le prevăd, de a căuta persoanele vinovate şi de a le deferi tribunalelor sale, indiferent de naţionalitate, potrivit principiului represiunii universale [3, p.16]. În concluzie, putem afirma că normele juridice în materia copiilor implicaţi în ostilităţi au cunoscut o evoluţie graduală, la momentul de faţă ajungându-se la crearea restricţiilor şi sancţiunilor mult mai riguroase. Suplimentar convenţiilor internaţionale, statele au subscris principiilor şi angajamentelor internaţionale. Deşi nu deţin elementul de constrângere, aceste principii, odată fiind adoptate, indică voința şi un angajament asumat de state în scopul de a proteja mai bine copiii şi de a adera la norme mai severe în materie de protecţie [2, p.153].