Interpretările efectuate asupra teoriei democratizării şi modernizării politice pot fi apreciate ca elaborarea şi justificarea unui model general de dezvoltare a civilizaţiei contemporane, esenţa căreia constă în descrierea caracterului, direcţiei şi conţinutului trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. Această trecere este descrisă de influenţa progresului tehnico-ştiinţific, al schimbărilor social-structurale, incluzând neapărat şi revizuirea sistemului valoric şi normativ, formele noi de democratizare etc. La etapa actuală, prin noţiunile de democratizare şi modernizare subînţelegem diverse aspecte: epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la societatea modernă de tip capitalist; proces contemporan de tranziţie, caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ce constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tip modern; proces indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la o treaptă inferioară la una superioară de dezvoltare socială, cuprinzând ţări, zone, regiuni, popoare sau omenirea în ansamblu. Etimologic analizând, cuvântul „modernizare” provine de la latinescul ,,modernus”, incluzând adjectivul modo – „nu de mult, cu puţin înainte”– şi substantivul modus – ordine, măsură. Treptat, de la acestea lexicul s-a îmbogăţit cu aşa termeni ca mode, modern, modernizer. La mijlocul secolului XX apare conceptul de ,,modernity” [1, p.28.], care înseamnă proces de trecere, evoluare a sistemului social spre contemporaneitate. În acest context, menţionăm că modernizarea politică este o latură a modernizării sociale generate. Ea include şi caracterizează procesul schimbărilor structurale şi calitative ale vieţii politice şi culturale, care au loc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. Societatea tradiţională şi contemporană reflectă diverse niveluri de maturitate a sistemului social, existenţa mai multor mecanisme de reglare şi adaptare socială, de tehnologii ale schimbărilor sociale. Ea se deosebeşte după locul şi rolul individului în aceste sisteme sociale, după diversitatea posibilităţilor de autorealizare a acestuia. Modernizarea politică semnifică, aşadar, conştientizarea necesităţii şi a acţiunilor corespunzătoare în vederea organizării sistemului politic la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne – performante, actual avansate. După cum vedem, definirea conceptului de modernizare are variabile specifice [2, p.8.] şi poate fi considerat ca un „carusel” al definiţiilor, în cadrul cărora modernizarea în sfera politică presupune afirmarea unor state naţionale şi rezonabil centralizate, în care există şi funcţionează diferite mişcări şi grupuri socialpolitice ce îşi manifestă şi îşi promovează interesele în mod cultural, adică pe căi civilizate. Procesul modernizării politice se transpune în practică prin diferite modalităţi, prin alinierea la nişte cerinţe indispensabile şi utilizând diverse mecanisme, din rândul cărora putem evidenţia următoarele criterii: - crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad de specializare conform criteriului instituţional-funcţional; - constituirea unui stat modern, care posedă o reală suveranitate; - creşterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acţiune şi dominarea legii în stat ca element ce asigură o legătură normală şi sănătoasă dintre societate şi stat; - sporirea numărului cetăţenilor, indivizilor cu drepturi politice şi sociale; lărgirea accesibilităţii încadrării indivizilor şi grupurilor sociale în viaţa politică; - constituirea unei birocraţii politice raţionale şi transformarea acestei birocraţii nepersonificate într-un sistem dominant de conducere şi control; - minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi creşterea rolului elitelor modernizatoare. De o anumită popularitate se bucură printre politologi abordarea structural-funcţională a modernizării politice, avându-i ca promotori pe G.Almond şi L.Pye [3]. Ei susţin că dezvoltarea politică necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului politic în vederea unei dezvoltări eficiente şi stabile a întregului organism social. Schimbările funcţional-calitative ale instituţiilor sistemului politic, după părerea acestor autori, includ anumite procese ce reflectă conţinutul modernizării politice prin: diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor sistemului politic, care reflectă atât procesul complicării relaţiilor lui în urma diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic, cât şi apariţia unor noi grupuri de interese. Nivelul de modernizare a câmpului politic reflectă gradul acestei mobilizări şi a potenţialului lui de supravieţuire. Numai sistemul politic complex este capabil să supravieţuiască, deoarece posedă şi foloseşte cu chibzuinţă diverse canale de comunicare şi socializare (instituţiile şcolare, de învăţământ superior, biserica, armata etc.), cultivând membrilor societăţii un comportament politic civilizat, fapt care vorbeşte despre încrederea cetăţenilor în instituţiile puterii politice, confirmă legitimitatea, corectitudinea şi justeţea ei. Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării politice este expus de politologul american S.Huntington, în lucrarea autorului român, Fulga Gh. [4], care leagă dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice. După părerea autorului, numai structurile, instituţiile de stat democratice şi stabile, alături de respectarea legii, pot asigura o înaltă adaptare a câmpului politic la schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţe sociale. Pornind de la premiza că avansarea statelor pe calea democraţiei a devenit un criteriu de bază al integrării lor în sistemul internaţional contemporan, în ultimele decenii, democratizarea a fost examinată ca un fenomen global, obiectiv, contradictoriu şi nelinear, ce domină agenda politicii internaţionale, alături de alte probleme globale. Apariţia a numeroase concepţii în interpretarea, acceptarea sau respingerea proceselor de democratizare, ca şi a globalizării, în diferite state ale lumii sunt legate de coexistenţa contradictorie a unor factori multipli: specificul naţional, subdezvoltarea, creşterea inegalităţii sociale şi a influenţei internaţionale, condiţiile de afirmare externă, contextul geopolitic regional şi global etc. Aşadar, influenţa globalizării asupra proceselor de democratizare din Republica Moldova a fost studiată prin prisma impactului actorilor globali, transnaţionali şi regionali asupra proceselor interne şi al eforturilor depuse pe plan intern şi extern în consolidarea naţional-statală, afirmarea externă şi integrarea Republicii Moldova în comunitatea mondială.