Reprezentanții textualismului, pornind de la teoriile despre text elaborate și documentate de revista franceză Tel Quel` în anul 1960, introduc în metalimbaj conceptul de autoreferențialitate. Textul nu se mai raportează doar la realitate, ci se autoredă în procesul scrierii. Scopul scriituri care se încadrează în autoreferențialitate, este de a releva credibilitatea naratorului, care este portavoce a autorului. Sintetizând definiția autoreferențialității dată de Marin Mincu și cea atestată în Dicționarul de teorie literară, constatăm că limbajul autoreferențial este o formă de metaliteratură: relația semantică de natură reflexivă prin care un text artistic ficțional se ia pe sine drept referent, se referă la propria activitate [2, p.58]. Eugen Simion grupează romanele lui Eliade in jurul a cinci axe stilistice: (1) o faza indica (Isabel si apelele diavolui, Maitrey), (2) o proza de tip existențialist, (trairist) care merge paralel cu exotismul si senzualismul indic, dar își concentrează temele în jurul problematicii generației tinere (Întoarcerea din rai, Huliganii), (3) între aceste două experiențe se situează romanul Lumina ce se stinge, scris în scopul mărturisit de autor de a se elibera de obsesia Indiei si pentru ași găsi propria identitate spirituală, (4) proza fantastică (Domnisoara Christina, Sarpele), (5) proza mitică scrisa în exil, de la narațiunea Un om mare până la Noaptea de Sânziene, astfel Eliade dezvoltă sub diverse forme tema inițierii și a spectacolului într-o epică profundă si esențială [1, p. 96]. Dominanta tematică a romanelor trăiriste este una calificativaspectuală, observăm că personajele abundă în introspecții, întrebări filosofice, gânduri existențialiste, firul narativ fiind intercalat de propriile analize ale personajelor, naratorul are rolul doar de a face decorul sau de a accentua o stare sau alta a personajelor. În Întoarcerea din rai identificăm conceptul de autoreferențialitate la nivelul personajelor. Scriitorul prezintă o frescă de tipologii, care par a avea același nivelul psihologic și se diferențiază doar după natura sufletului – o serie de tineri intelectuali, ocupația de bază a tuturor este scrisul. Fragmentele din viața acestora reflectă problemele, dilemele, dificultățile din cauza cărora apare suferința interioară și incapacitatea de a scrie, deoarece Pavel Anicet nu reușește să-și termine cartea, iar David Dragu ajunge să scrie articole minore, efecte provocate de experiențele pe care le trăiesc. Observăm că Întoarcerea din rai este formată din acte existențiale fundamentale, precum este faptul iubirii pe care îl încearcă Anicet. Totuși romanul și, în special, sistemul de personaje a fost dur contestat de Șerban Cioculescu. Criticul accentuează că personajele sunt slab individualizate și prezintă o psihologie de grup: eroii săi nu se vădesc autonomi, ci numai fațete diverse ale dialecticii sale [2, p.152]. În fond, romanul definește o generație, după cum mărturisește însuși scriitorul, de aceea experiențele narate, paralel, ale personajelor, întâmplările care se transformă în reflecții și discursuri lungi sunt determinate și determină, la rândul lor, pasiunea cu care țin discursuri și revolta personajelor, care ajunge a fi stare normală ce predomină pe tot parcursul romanului. Pompiliu Constantinescu nu recunoaște decât viabilitatea unui personaj – Emilian. Acesta e prins într-un cumplit relativism, de altfel ca și toate personajele, încearcă să iasă din realitate prin literatura, cartea pe care o scrie: Romanul va fi însăși oglinda vieții lui, realitatea oricărui tânăr. Orice altceva e literatură, orice nu izvorăște din senzațiile proaspete, tactile, imediate. Experiențe, mâl sau soare, dar numai experiențe. Autenticitate; jurnal intim, spovedanie despre tot și toate. Scrie repede; film carnal și mâniat, revelațiile nopții [3, p. 154]. Emilian e comunist și alege să scrie un roman al experiențelor, un roman autentic. El încearcă prin literatură să reflecte realitatea, având ca referent propria viață. În fond, Emilian crede că se va prezenta publicului, prin romanul la care lucrează, în calitate de antiliteral. Totuși, antiliteratură este o forma a literaturii, după cum menționează Gheorghe Crăciun: Din condiția literară nu se poate evada. Antiliteratura e practic imposibilă [4, p. 154]. În discursurile sale, Emilian reflectă caracterul istovitor al scrierii, viața dificilă și anevoioasă a unui scriitor: Munca și curajul celor două mii de pagini scrise i se descoperiră dintr-odată o crâncenă zădărnicie, violența absurdă și intelect vidat de sens. Zvârli cămașa pe fotoliul de lângă birou și amuți cu umărul rezemând bărbia, privind în gol [3. p,160]. În baza fragmentului citat, constatăm că Întoarcerea din rai, un roman de natură trăiristă, având originea în experiențe, întâmplări, discursuri lungi, din care și este alcătuită narațiunea, are elemente autoreferențiale care exprimă și informează cititorul asupra vieții tinerilor scriitori revoluționari și reflectă însuși textul, valoarea și conceperea acestuia în contemporaneitate. Cu privire la proza lui Mircea Eliade, Adrian Marino evidențiază că scriitorul observă logica simbolului, iar anumite grupuri de simboluri, cel puțin se dovedesc coerente, legate logic între ele, că pot fi, într-un cuvânt, formulate sistematic, traduse în termeni raționali [5, p. 158]. Cartea este simbolul-cheie în romanele trăiriste ale lui Eliade. Aceasta reflectă trăirile și experiențele personajelor, ale tinerilor intelectuali care au un mod de viață livresc, o mare parte dintre ei fiind scriitori, redactori, ziariști. În fond, Întoarcerea din rai prezintă o reflecție asupra literaturii, textul se oglindește pe sine, iar Eliade reușește să depășească limitele tematice ale unui roman contemporan, autoreferențialitatea fiind o practică și o tehnică a postmodernismului.