În această lucrare ne-am propus să urmărim reflectarea unor aspecte ale comunicării nonverbale şi paraverbale în discursul didascalic al piesei dramatice Oameni ai nimănui de Dumitru Crudu.  Considerăm oportun să analizăm modul în care a evoluat consemnarea mesajelor nonverbale, odată cu evoluţia unei componente a textelor dramatice, didascaliile. Ca urmare, vom clasifica aceste didascalii în funcţie de tipul de comunicare nonverbală şi paraverbală pe care acestea îl descriu: didascalii proxemice, kinezice, mimice, didascalii ale privirii şi didascalii paralingvistice (vocale).  Cea mai simplă definiţie a didascaliilor este, în general, una negativă. Didascaliile reprezintă tot ceea ce, în textul de teatru, nu este rostit de actor, adică tot ceea ce în mod direct este îndeplinit de scriptor [5, p.31-32]. Importanţa didascaliilor în ansamblul textului dramatic reprezintă o problemă controversată, putând fi identificate două abordări ale discursului didascalic. Indicaţiile scenice apar, în viziunea tradiţională, drept o componentă esenţială a textului, un metatext ce are prioritate asupra dialogului. Alţi cercetători şi oameni de teatru le contestă caracterul metatextual, reducându-le la un simplu text pe care oricine îl poate interpreta în felul său [4, p.216].   În cadrul textului dramatic, didascaliile au un dublu rol, desemnând două tipuri de condiţii de enunţare: cele ale evenimentului ficţional şi condiţiile scenice. În raport cu lectura literară, didascaliile îndeplinesc multiple funcţii, deoarece permit cititorilor să ştie cărui personaj îi este atribuită o intervenţie verbală, să înţeleagă mai clar contextul general în care se desfăşoară schimburile de replici, să îşi imagineze actele nonverbale care întrerup sau iau locurile replicilor şi modul în care dialogurile se succed [3, p.23-24].  Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine în exclusivitate, limbajul articulat, nu l-a împiedicat pe om să utilizeze, în continuare, şi încă pe scară foarte largă, mijloacele nonverbale.Disciplina comunicării nonverbale este recent constituită, ca direcţie de cercetare, în cadrul ştiinţelor comunicării şi interesul pentru acest mod de comunicare a fost alimentat de cercetători din domeniul psihologiei, al pragmaticii şi al semioticii. A fost demonstrată importanţa comunicării nonverbale în conversaţiile reale, semnalele extralingvistice contribuind la înţelegerea mesajului verbal şi îl pot accentua, completa, contrazice sau decodifica. Prin gesturi, ţinută, poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane decât pe orice altă cale. Comunicarea nonverbală este un proces complex, care include omul, mişcările trupului uman şi starea lui sufletească [1, p.253]. Limbajul nonverbal nuanţează, consolidează, autentifică sau distorsionează mesajul verbal. În timpul unei dezbateri semnele nemărturisite (neverbalizate) se multiplică: modificarea proxemică, orientarea privirii, presiunea mâinii asupra unui obiect, surâsul sau căscatul sunt semne pe care le stăpânim mai greu, corpul nostru se exprimă şi fără ştirea noastră. Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleaşi în întreaga lume. Când oamenii sunt fericiţi, zâmbesc, când sunt trişti sau supăraţi, se încruntă sau devin posaci. A încuviinţa dând din cap înseamnă, aproape în mod universal, da, sau o aprobare. Ridicatul din umeri este, de asemenea, un bun exemplu de gest universal, care se utilizează pentru a semnala că o persoană nu ştie sau nu înţelege despre ce se vorbeşte. Este un gest compus, alcătuit din trei părţi principale: palmele deschise, umerii ridicaţi şi sprâncenele înălţate. Comunicarea nonverbală nu presupune un singur mesaj care poate fi descifrat imediat, ci, în mod similar interacţiunilor verbale, avem de-a face cu un proces continuu de negociere a sensurilor. Comunicarea nonverbală deţine astfel o funcţie deloc neglijabilă, aceea de instrument de reglaj pe parcursul conversaţiilor.  Textul dramatic poate fi abordat prin perspectiva studiilor literare, făcând abstracţie de reprezentarea sa scenică. Fiind analizat izolat, textul intră în atenţia mai multor discipline, de la istoria literaturii sau a dramaturgiei la pragmatica literară. Un prim argument în favoarea acestei analize separate se referă la faptul că lectura şi receptarea unui text nu sunt condiţionate de reprezentarea sa: în general, o piesă poate fi citită şi înţeleasă chiar dacă nu a fost jucată niciodată. Lectorului i se cere o minimă competenţă dramatică, familiarizarea cu principalele convenţii ale literaturii dramatice, ceea ce îi permite astfel înţelegerea – cel puţin parţială – a textului, chiar dacă nu a asistat la vreun spectacol de teatru. Ne vom referi în continuare la rolul elementelor nonverbale în cadrul didascaliilor din piesa lui Dumitru Crudu Oameni ai nimănui. Ne-am axat pe cercetarea piesei acestui dramaturg, considerând că este unul dintre puţinii dramaturgi basarabeni contemporani care ştiu bine arta scrisului pentru scenă. În unele culturi relaţiile spaţiale sunt dominate de opoziţia statut social superior – statut social inferior, în altele de distincţia familiei – nonfamiliei sau casa – noncasa (India). De aici apar serioase probleme de violare involuntară a codului proxemic, de eşecuri comunicative datorate interpretării etnocentrice a altor culturi [2, p.206].  Didascalii proxemice (spaţiale) – Lumea coboară uşor speriată, dar şi fericită în acelaşi timp. Se îmbrăţisează. O femeie îmbrăţişează un stâlp de la ieşirea din autogară [6, p.10]. Didascaliile proxemice cumulează funcţii suplimentare, înregistrând şi un rol ideografic, de marcare a stărilor psihice şi a proceselor cognitive, rol îndeplinit în interacţiunile verbale reale de o categorie aparte a gesturilor. Proxemica are, de asemenea, o funcţie remarcabilă, fiind o modalitate de creare a efectelor comice precum, în exemplul de mai sus, o femeie îmbrăţisează de fericire un stâlp de la ieşirea din autogară. Comunicarea proxemică are funcţie dialogică, deoarece intriga pieselor evoluează datorită dialogului, intrării/ieşirii personajelor din scenă, dar şi funcţia de caracterizare a unor personaje. Didascaliile kinezice (comunicarea prin gesturi) sunt notate de dramaturgul Dumitru Crudu în măsura în care ele contribuie la conturarea unor personaje: Alexandru (arată spre cei din jurul său): nimeni nu mai vrea să stea în ţara asta [6, p.9]. Gest al disperării faţă de situaţia acuală, fără speranţa în ziua de mâine, majoritatea moldovenilor preferă să plece în lumea mare pentru a obţine condiţii de viaţă mai demne şi mai bune. Didascaliile paralingvistice reprezintă o marcă a dramaturgiei lui Dumitru Crudu. În piesă predomină didascaliile care vizează intensitatea vocii personajelor. Intensitatea prea ridicată a vocii caracterizează unele personaje, ca expresie a încălcării flagrante a regulilor de etichetă. Dumitru Crudu se pricepe să utilizeze potenţialul comunicativ al manifestărilor vocale nonverbale, dar caracterul personajelor este în continuare prezentat în principal anume prin gesturi şi mişcări definitorii. Sub semnul agresivităţii stau şi didascaliile kinezice şi haptice, însă această agresivitate nu mai este doar una aparentă, care dispare în starea de euforie generală din finalul piesei. Mişcările agresive denotă o conflictualitate latentă pentru care nu există rezolvare. Indicatorii nonverbali ai luptei pentru supravieţuire se regăsesc şi în piesă, unde iau tot forme auditive. Tonul vorbirii are funcţie emfatică, o funcţie metalingvistică sau chiar metagestuală, accentuând persistenţa unei implicaturi conversaţionale a mesajului verbal, modul în care trebuie să fie interpretate enunţurile sau gesturile vorbitorului. Trăirea celor mai puternice afecte, ura şi iubirea, este mai puţin redată la nivel kinezic şi haptic, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci tot prin intermediul didascaliilor vocale. Cele două femei ţipă [6, p.4]. Ţipătul disperării, al neputinţei şi al nesiguranţei în ziua de astăzi şi în cea de mâine persistă mereu în realitatea şi viitorul sinistru al moldovenilor. Concluzii:  Comunicarea nonverbală poate reprezenta un sistem de semnificare la fel de important ca şi cea verbală, iar rezultatele cercetării noastre sunt un argument în favoarea abordării interdisciplinare a discursului literar.  Modurile de comunicare nonverbală predominante în piesa Oameni ai nimănui sunt proxemica şi kinezica.  Pe lângă funcţia de structurare discursivă, mesajele nonverbale excelează şi prin funcţia expresivă, acestea fiind menite să ofere informaţii privind starea psihică de moment sau firea protagoniştilor.  Piesa lui Dumitru Crudu are un discurs didascalic dezvoltat. Specific operei acestui autor este faptul că personajele emit semnale alternative, implicând mai multe moduri de comunicare nonverbală: nervozitatea unor eroi sau laşitatea altora se manifestă la nivel proxemic, kinezic şi vocal, în mod simultan.